Predica Papei la sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului

Predica Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
la sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului,
Castel Gandolfo, 15 august 2012

Iubiți frați și surori,

La 1 noiembrie 1950, Venerabilul Papă Pius al XII-lea proclama ca dogmă că Fecioara Maria „după ce a terminat cursul vieții pământești, a fost ridicată la gloria cerească cu sufletul și trupul”. Acest adevăr de credință era cunoscut de Tradiție, afirmat de Părinții Bisericii și era mai ales un aspect relevant al cultului adus Mamei lui Cristos. Tocmai elementul cultual a constituit, ca să spunem așa, forța motrice care a determinat formularea acestei dogme: dogma apare un act de laudă și de preamărire față de Sfânta Fecioară. Acest lucru reiese și din textul însuși al Constituției apostolice, unde se afirmă că dogma este proclamată „spre cinstea Fiului, spre glorificarea Mamei și spre bucuria întregii Biserici”. Astfel a fost exprimat în formă dogmatică ceea ce fusese deja celebrat în cultul și în evlavia Poporului lui Dumnezeu ca glorificarea cea mai înaltă și stabilă a Mariei: actul de proclamare al Ridicării la cer s-a prezentat aproape ca o liturgie a credinței. Și în Evanghelia pe care am ascultat-o acum, Maria însăși rostește în mod profetic câteva cuvinte care orientează în această perspectivă. Ea spune: „De acum toate popoarele mă vor numi fericită” (Lc 1,48). Este o profeție pentru toată istoria Bisericii. Această expresie din Magnificat, prezentată de sfântul Luca, arată că lauda adusă Sfintei Fecioare, Născătoare de Dumnezeu, intim unită cu Cristos fiul său, se referă la Biserica din toate timpurile și din toate locurile. Și adnotarea acestor cuvinte din partea Evanghelistului presupune că glorificarea Mariei era deja prezentă în perioada sfântului Luca și el o considera o datorie și o angajare a comunității creștine pentru toate generațiile. Cuvintele Mariei spun că este o datorie a Bisericii să amintească măreția Sfintei Fecioare Maria pentru credință. Această solemnitate este deci o invitație de a-l lăuda pe Dumnezeu și de a privi la măreția Sfintei Fecioare Maria, pentru că noi cunoaștem îl cunoaștem pe Dumnezeu în fața celor care sunt ai săi.

Dar de ce este glorificată Maria prin ridicarea la cer? Sfântul Luca, așa cum am ascultat, vede rădăcina preamăririi și a laudei aduse Mariei în expresia Elisabetei: „Fericită cea care a crezut” (Lc 1,45). Și Magnificat, această cântare adusă lui Dumnezeu cel viu și activă în istorie este un imn de credință și de iubire, care țâșnește din inima Fecioarei. Ea a trăit cu fidelitate exemplară și a păstrat în intimitatea inimii sale cuvintele lui Dumnezeu adresate poporului său, promisiunile făcute lui Abraham, Isaac și Iacob, făcând din ele conținutul rugăciunii sale: Cuvântul lui Dumnezeu devenise în Magnificat cuvântul Mariei, făclie a drumului său, așa încât s-o facă disponibilă să primească și în sânul ei pe Cuvântul lui Dumnezeu făcut trup. Pagina evanghelică de astăzi amintește de această prezență a lui Dumnezeu în istorie și chiar în desfășurarea evenimentelor; îndeosebi există o referință la Cartea a doua a lui Samuel în capitolul al șaselea (6,1-15), în care David transportă Arca Sfântă a Alianței. Paralela pe care o face Evanghelistul este clară: Maria în așteptarea nașterii Fiului Isus este Arca Sfântă care poartă în sine prezența lui Dumnezeu, o prezență care este izvor de mângâiere, de bucurie deplină. De fapt, Ioan dansează în sânul Elisabetei, exact cum dansa David în fața Arcei. Maria este „vizita” lui Dumnezeu care creează bucurie. Zaharia, în cântarea sa de laudă va spune asta în mod explicit: „Binecuvântat este Domnul, Dumnezeul lui Israel, pentru că a vizitat și a răscumpărat poporul său” (Lc 1,68). Casa lui Zaharia a experimentat vizita lui Dumnezeu cu nașterea neașteptată a lui Ioan Botezătorul, dar mai ales cu prezența Mariei, care-l poartă în sânul ei pe Fiul lui Dumnezeu.

Dar acum ne întrebăm: ce anume dăruiește drumului nostru, vieții noastre, Ridicarea la cer a Mariei? Primul răspuns este: în Ridicarea la cer vedem că în Dumnezeu există spațiu pentru om, însuși Dumnezeu este casa cu multele apartamente despre care vorbește Isus (cf. In 14,2); Dumnezeu este casa omului, în Dumnezeu există spațiu al lui Dumnezeu. Și Maria, unindu-se, unită cu Dumnezeu, nu se îndepărtează de noi, nu merge într-o galaxie necunoscută, ci acela care merge la Dumnezeu se apropie, pentru că Dumnezeu este aproape de noi toți și Maria, unită cu Dumnezeu, este părtașă de prezența lui Dumnezeu, este foarte aproape de noi, de fiecare dintre noi. Există un cuvânt frumos al sfântului Grigore cel Mare despre sfântul Benedict pe care-l putem aplica și Mariei: sfântul Grigore cel Mare spune că inima sfântului Benedict a devenit așa de mare încât toată creația poate să intre în această inimă. Acest lucru este valabil și mai mult pentru Maria: Maria, unită total cu Dumnezeu, are o inimă așa de mare încât toată creația poate să intre în această inimă, și obiectele ex-voto din toate părțile pământului demonstrează acest lucru. Maria este aproape, poate să asculte, poate să ajute, este aproape de noi toți. În Dumnezeu există spațiu pentru om și Dumnezeu este aproape, și Maria, unită cu Dumnezeu, este foarte aproape, are inima largă ca inima lui Dumnezeu.

Dar există și celălalt aspect: nu numai în Dumnezeu există spațiu pentru om; în om există spațiu pentru Dumnezeu. Și acest lucru îl vedem în Maria, Arca Sfântă care poartă prezența lui Dumnezeu. În noi există spațiu pentru Dumnezeu și această prezență a lui Dumnezeu în noi, așa de importantă pentru a lumina lumea în tristețea sa, în problemele sale, această prezență se realizează în credință: în credință deschidem ușile ființei noastre așa încât Dumnezeu să intre în noi, așa încât Dumnezeu poate să fie forța care dă viață și drum ființei noastre. În noi există spațiu, să ne deschidem așa cum s-a deschis Maria spunând: „Facă-se voința ta, eu sunt slujitoarea Domnului”. Deschizându-ne lui Dumnezeu, nu pierdem nimic. Dimpotrivă: viața noastră devine bogată și mare.

Și astfel, credința și speranța și iubirea se combină. Există astăzi multe cuvinte despre o lume mai bună pe care trebuie s-o așteptăm: ar fi speranța noastră. Dacă și când vine această lume mai bună nu știm, nu știu. Este sigur că o lume care se îndepărtează de Dumnezeu nu devine mai bună, ci mai rea. Numai prezența lui Dumnezeu poate garanta și o lume bună. Dar să lăsăm asta. Un lucru, o speranță este sigură: Dumnezeu ne așteaptă, ne așteaptă, nu mergem în gol, suntem așteptați. Dumnezeu ne așteaptă și găsim, mergând în lumea cealaltă, bunătatea Mamei, îi găsim pe ai noștri, găsim Iubirea veșnică. Dumnezeu ne așteaptă: aceasta este marea noastră bucurie și marea speranță care se naște tocmai din această sărbătoare. Maria ne vizitează și este bucuria vieții noastre și bucuria este speranță.

Ce să spunem așadar? Inimă mare, prezență a lui Dumnezeu în lume, spațiu al lui Dumnezeu în noi și spațiu al lui Dumnezeu pentru noi, speranță, a fi așteptați: aceasta este simfonia acestei sărbători, indicația pe care meditația din această solemnitate ne-o dăruiește. Maria este auroră și strălucire a Bisericii triumfătoare; ea este mângâierea și speranța pentru poporul aflat încă pe drum, spune Prefața de astăzi. Să ne încredem în mijlocirea ei maternă pentru ca să ne obțină de la Domnul să întărească credința noastră în viața veșnică; să ne ajute să trăim bine timpul pe care Dumnezeu ni-l oferă cu speranță. O speranță creștină, care nu este numai nostalgie a cerului, ci dorință vie și activă de Dumnezeu aici în lume, dorință de Dumnezeu care ne face pelerini neobosiți, alimentând în noi curajul și forța credinței, care în același timp este curaj și forță a iubirii. Amin.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 15.08.2012
Publicarea pe acest sit: 17.08.2012
Etichete: ,

Lasă un răspuns