Predica Papei la sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului

Predica Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
la sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului,
Castel Gandolfo, 15 august 2011

Iubiți frați și surori,

Ne-am adunat împreună, încă o dată, ca să celebrăm una din cele mai vechi și iubite sărbători dedicate Preasfintei Fecioare Maria: sărbătoarea ridicării ei la gloria cerului cu sufletul și trupul, cu toată ființa sa umană, în integritatea persoanei sale. Astfel ne este dat harul de a reînnoi iubirea noastră față de Maria, de a o admira și de a o lăuda pentru „lucrurile” mari pe care Cel Atotputernic le-a făcut pentru Ea și pe care le-a săvârșit în Ea.

Contemplând-o pe Fecioara Maria ne-a fost dat un alt har: acela de a putea vedea în profunzime și viața noastră. Da, pentru că și existența noastră cotidiană, cu problemele sale și speranțele sale, primește lumină de la Maica lui Dumnezeu, de la parcursul său spiritual, de la destinul său de glorie: un drum și o țintă care pot și trebuie să devină, într-un fel, însuși drumul nostru și însăși ținta noastră. Să ne lăsăm conduși de textele din Sfânta Scriptură pe care ni le propune astăzi liturgia. Aș vrea să mă opresc în mod deosebit asupra unei imagini pe care o găsim în prima lectură, luată din Apocalips, și la care face ecou evanghelia lui Luca: adică aceea a chivotului.

În prima lectură am ascultat: „S-a deschis templul lui Dumnezeu care este în cer și a fost văzut chivotul alianței lui în templul său” (Ap 11,19). Care este semnificația chivotului? Ce anume apare? Pentru Vechiul Testament el este simbolul prezenței lui Dumnezeu în mijlocul poporului său. Însă de acum simbolul a cedat locul pentru realitate. Astfel Noul Testament ne spune că adevăratul chivot al alianței este o persoană vie și concretă: este Fecioara Maria. Dumnezeu nu locuiește într-un mobilier, Dumnezeu locuiește într-o persoană, într-o inimă: Maria, Cea care l-a purtat în sânul ei pe Fiul veșnic al lui Dumnezeu făcut om, pe Isus Domnul și Mântuitorul nostru. În chivot – așa cum știm – erau păstrate cele două table ale legii lui Moise, care manifestau voința lui Dumnezeu de a menține alianța cu poporul său, indicându-i condițiile pentru a fi fideli față de legământul lui Dumnezeu, pentru a se conforma voinței lui Dumnezeu și astfel și față de adevărul nostru profund. Maria este chivotul alianței pentru că a primit în ea pe Isus; a primit în ea Cuvântul viu, tot conținutul voinței lui Dumnezeu, al adevărului lui Dumnezeu; a primit în ea pe Cel care este noua și veșnica alianță, culminată cu oferirea trupului său și a sângelui său: trup și sânge primite de la Maria. Așadar, pe bună dreptate evlavia creștină, în litaniile în cinstea Sfintei Fecioare, i se adresează invocând-o ca Foederis Arca, „chivotul alianței”, chivot al prezenței lui Dumnezeu, chivot al alianței de iubire pe care Dumnezeu a voit să o încheie în mod definitiv cu toată omenirea în Cristos.

Textul din Apocalips vrea să indice un alt aspect important al realității Mariei. Ea, chivot viu al alianței, are un destin de glorie extraordinară, pentru că este așa de strâns unită cu Fiul pe care l-a primit în credință și l-a născut în trup încât îi împărtășește pe deplin gloria cerului. Este ceea ce ne sugerează cuvintele ascultate: „Și s-a arătat în cer un semn mare: o Femeie îmbrăcată în soare; ea avea luna sub picioarele ei, iar pe cap o coroană de douăsprezece stele. Ea era însărcinată… Ea a născut un copil de parte bărbătească ce va păstori toate națiunile…” (12,1-2.5). Măreția Mariei, Născătoare de Dumnezeu, plină de har, pe deplin docilă la acțiunea Duhului Sfânt, trăiește deja în Cerul lui Dumnezeu în întregime, suflet și trup. Sfântul Ioan Damaschinul referindu-se la acest mister în vestită omilie afirmă: „Astăzi sfânta și unica Fecioară este condusă la templul ceresc… Astăzi chivotul sacru și însuflețit al Dumnezeului celui viu, [chivotul] care a purtat în sân pe propriul Artizan, se odihnește în templul Domnului, neconstruit de mână de om” (Omilia II despre Adormirea Maicii Domnului, 2: PG 96, 723) și continuă: „Trebuia ca aceea care l-a găzduit în sânul ei pe Logosul divin să se mute în tabernacolele Fiului său… Trebuia ca Mireasa pe care Tatăl și-a ales-o să locuiască în camera nupțială a Cerului” (ibid., 14: PG 96, 742). Biserica astăzi cântă iubirea imensă a lui Dumnezeu față de această creatură a sa: a ales-o ca adevărat „chivot al alianței”, ca Aceea care continuă să-l nască și să-l dăruiască omenirii pe Cristos Mântuitorul, ca Aceea care în cer împărtășește plinătatea gloriei și se bucură de însăși fericirea lui Dumnezeu și, în același timp, ne invită și pe noi să devenim, în modul nostru modest, „chivot” în care este prezent Cuvântul lui Dumnezeu, care este transformat și vivificat de prezența sa, loc al prezenței lui Dumnezeu, pentru ca oamenii să poată întâlni în celălalt om apropierea lui Dumnezeu și astfel să trăiască în comuniune cu Dumnezeu și să cunoască realitatea Cerului.

Evanghelia lui Luca pe care tocmai am ascultat-o (cf. Lc 1,39-56) ne arată acest chivot viu, care este Maria, în mișcare: părăsind casa din Nazaret, Maria pornește în călătorie spre munți pentru a ajunge în grabă într-o cetate a lui Iuda și pentru a merge în casa lui Zaharia și Elisabeta. Mi se pare important de subliniat expresia „în grabă”: lucrurile lui Dumnezeu merită grabă, ba chiar singurele lucruri din lume care merită grabă sunt tocmai cele ale lui Dumnezeu, care au o adevărată urgență pentru viața noastră. Atunci Maria intră în această casă a lui Zaharia și Elisabeta, dar nu intră singură. Intră acolo purtând în sân pe fiul, care este însuși Dumnezeu făcut om. Cu siguranță exista așteptare ei și a ajutorului ei în casa aceea, însă evanghelistul ne conduce să înțelegem că această așteptare face trimitere la altă așteptare, mai profundă. De fapt, Zaharia, Elisabeta și micul Ioan Botezătorul sunt simbolul tuturor drepților din Israel a căror inimă, bogată în speranță, așteaptă venirea lui Mesia mântuitorul. Și Duhul Sfânt e cel care deschide ochii Elisabetei și o face să recunoască în Maria adevăratul chivot al alianței, pe Mama lui Dumnezeu, care vine să o viziteze. Și astfel bătrâna rudă o primește spunând „cu glas tare”: „Binecuvântată ești tu între femei și binecuvântat este rodul sânului tău. Și de unde îmi este dată mie aceasta ca să vină mama Domnului meu la mine?” (Lc 1,42-43). Și același Duh Sfânt e cel care în fața Celei care îl poartă pe Dumnezeu care s-a făcut om deschide inima lui Ioan Botezătorul în sânul Elisabetei. Elisabeta exclamă: „Iată, când a ajuns glasul salutului tău la urechile mele, a tresăltat de bucurie copilul în sânul meu” (v. 44). Aici evanghelistul Luca folosește termenul „skirtan„, adică „a tresălta”, același termen pe care îl găsim într-una din vechile traduceri grecești ale Vechiului Testament pentru a descrie dansul regelui David în fața chivotului sfânt care s-a întors în sfârșit în patrie (2Sam 6,16). Ioan Botezătorul în sânul mamei dansează în fața chivotului alianței, asemenea lui David; și recunoaște așa: Maria este noul chivot al alianței în fața căruia inima tresaltă de bucurie, este Mama lui Dumnezeu prezent în lume care nu ține pentru ea această prezență divină, ci o oferă împărtășind harul lui Dumnezeu. Și astfel – așa cum spune rugăciunea – Maria este realmente „causa nostrae laetitiae„, „chivotul” în care realmente Mântuitorul este prezent printre noi.

Iubiți frați! Vorbim despre Maria, dar, într-un anumit sens, vorbim și despre noi, despre fiecare dintre noi: și noi suntem destinatari ai acelei iubiri imense pe care Dumnezeu a rezervat-o – desigur, în manieră absolut unică și irepetabilă – Mariei. În această solemnitate a Ridicării la cer să privim la Maria: Ea ne deschide la speranță, la un viitor plin de bucurie și ne învață calea pentru a ajunge acolo: a-l primi în credință pe Fiul său; a nu pierde niciodată prietenia cu El, ci a ne lăsa luminați și conduși de cuvântul său; a-l urma în fiecare zi, chiar și în momentele în care simțim că devin apăsătoare crucile noastre. Maria, chivotul alianței care se află în sanctuarul Cerului ne arată cu claritate luminoasă că suntem în drum spre adevărata noastră Casă, comuniunea de bucurie și de pace cu Dumnezeu. Amin!

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 15.08.2011
Publicarea pe acest sit: 16.08.2011
Etichete: ,

Lasă un răspuns