Predica Papei la sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului

Predica Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
în solemnitatea Adormirii Maicii Domnului
Castel Gandolfo, 15 august 2010

Eminență, Excelență, stimate autorități,
Iubiți frați și surori,

Astăzi Biserica celebrează una dintre cele mai importante sărbători din anul liturgic dedicate Preasfintei Fecioare Maria: Ridicarea ei la cer. La sfârșitul vieții sale pământești, Maria a fost dusă cu sufletul și trupul în cer, adică în gloria vieții veșnice, în comuniunea deplină și perfectă cu Dumnezeu.

Anul acesta se împlinesc șaizeci de ani de când venerabilul papă Pius al XII-lea, la 1 noiembrie 1950, a definit în mod solemn această dogmă, și aș vrea să citesc – chiar dacă este un pic complicat – forma dogmatizării. Spune papa: „în felul acesta mărita Maică a lui Dumnezeu, în mod secret unită cu Isus Cristos încă din toată veșnicia cu unul și același decret de predestinare, neprihănită în zămislirea ei, Fecioară nepătată în maternitatea ei divină, generoasă însoțitoare a răscumpărătorului divin, care a repurtat un triumf deplin asupra păcatului și asupra consecințelor sale, la sfârșit, cu încoronarea supremă a privilegiilor sale, a dobândit să fie ferită de putreziciunea mormântului și, învingând moartea, ca și Fiul său, să fie ridicată cu sufletul și trupul la gloria cerului, unde strălucește ca regină la dreapta Fiului său, Rege nemuritor în veci” (Constituția apostolică Munificentissimus Deus, AAS 42 [1950], 768-769).

Deci acesta este nucleul credinței noastre în Ridicarea Mariei la cer: noi credem că Maria, asemenea lui Cristos Fiul său, a învins deja moartea și triumfă deja în gloria cerească în totalitatea ființei sale, „cu sufletul și trupul”.

Sfântul Paul, în lectura a doua de astăzi, ne ajută să aruncăm un pic de lumină asupra acestui mister pornind de la faptul central al istoriei umane și al credinței noastre: adică faptul învierii lui Cristos, care este „cel dintâi dintre cei care au murit”. Cufundați în misterul său pascal, noi suntem făcuți părtași de victoria asupra păcatului și asupra morții. Aici se află secretul surprinzător și realitatea cheie a întregii vieți umane. Sfântul Paul ne spune că toți suntem „încorporați” în Adam, primul și vechiul om, toți avem aceeași moștenire umană la care aparține: suferința, moartea, păcatul. Dar la această realitate pe care noi toți o putem vedea și trăi în fiecare zi adaugă un lucru nou: noi suntem nu numai în această moștenire a unicei ființe umane, începută cu Adam, ci suntem „încorporați” și în omul cel nou, în Cristos înviat, și astfel viața Învierii este deja prezentă în noi. Deci, această primă „încorporare” biologică este încorporare în moarte, încorporare care generează moartea. A doua, nouă, care ne este dăruită prin Botez, este „încorporare” care dă viața. Citez tot a doua lectură de astăzi; spune sfântul Paul: „Căci, de vreme ce printr-un om a venit moartea, tot printr-un om vine și învierea din morți. Și după cum toți mor în Adam, tot la fel, în Cristos, toți vor fi readuși la viață. Dar fiecare la rândul lui: cel dintâi Cristos, după aceea cei care sunt ai lui Cristos, la venirea lui” (1Cor 15,21-24).

Ceea ce afirmă sfântul Paul despre toți oamenii, Biserica, în Magisteriul său infailibil, spune despre Maria, într-un mod și sens precise: Mama lui Dumnezeu este inserată până acolo în misterul lui Cristos încât este părtașă de Învierea Fiului său cu toată ființa ei deja la sfârșitul vieții pământești; trăiește ceea ce noi așteptăm la sfârșitul timpurilor, când va fi nimicit „ultimul dușman”, moartea (cf. 1Cor 15,26); trăiește deja ceea ce proclamăm Crez: „Aștept învierea morților și viața veacului ce va veni”.

Așadar ne putem întreba: care sunt rădăcinile acestei victorii asupra morții în mod minunat anticipată în Maria? Rădăcinile se află în credința Fecioarei din Nazaret, așa cum mărturisește textul din Evanghelie pe care l-am ascultat (Lc 1,39-56): o credință care este ascultare față de cuvântul lui Dumnezeu și abandonare totală în inițiativa și în acțiunea divină, după cum îi vestește Arhanghelul. Așadar, credința este măreția Mariei, așa cum proclamă cu bucurie Elisabeta: Maria este „binecuvântată între femei”, „binecuvântat este rodul trupului tău” pentru că este „mama Domnului”, pentru că ea crede și trăiește în manieră unică „prima” dintre fericiri, fericirea credinței. Elisabeta mărturisește asta în bucuria sa și a pruncului care îi tresaltă în sân: „Și fericită ești tu care ai crezut că se vor împlini cele spuse ție de Domnul” (v. 45). Dragi prieteni! Nu ne limităm s-o admirăm pe Maria în destinul său de glorie, ca o persoană foarte îndepărtată de noi: nu! Suntem chemați să privim ceea ce Domnul, în iubirea sa, a voit și pentru noi, pentru destinul nostru final: să trăim prin credința în comuniunea perfectă de iubire cu el și astfel să trăim cu adevărat.

În această privință aș vrea să mă opresc asupra unui aspect al afirmației dogmatice, acolo unde se vorbește despre ridicarea la gloria cerească. Noi toți astăzi suntem foarte conștienți că prin termenul „cer” nu ne referim la vreun loc din univers, la o stea sau la ceva asemănător: nu. Ne referim la ceva mult mai mare și greu de definit cu conceptele noastre umane limitate. Cu acest termen „cer” vrem să afirmăm că Dumnezeu, Dumnezeul care s-a apropiat de noi, nu ne abandonează nici măcar în moarte și dincolo de moarte, ci are un loc pentru noi și ne dăruiește veșnicia; vrem să afirmăm că în Dumnezeu există un loc pentru noi. Pentru a înțelege un pic mai mult din această realitate să privim la însăși viața noastră: noi toți experimentăm că o persoană, atunci când a murit, continuă să subziste într-un fel în amintirea și în inima celor care au cunoscut-o și iubit-o. Am putea spune că în ei continuă să trăiască o parte din această persoană, dar este ca o „umbră” pentru că și această supraviețuire în inima propriilor dragi este destinată să se termine. În schimb, Dumnezeu nu trece niciodată și noi toți existăm în forța iubirii sale. Existăm pentru că el ne iubește, pentru că el ne-a gândit și ne-a chemat la viață. Existăm în gândurile și în iubirea lui Dumnezeu. Existăm în toată realitatea noastră, nu numai în „umbra” noastră. Seninătatea noastră, speranța noastră, pacea noastră se întemeiază tocmai pe asta: în Dumnezeu, în gândirea lui și în iubirea lui, nu supraviețuiește numai o „umbră” din noi înșine, ci în el, în iubirea sa creatoare, noi suntem păstrați și introduși cu toată viața noastră, cu toată ființa noastră în veșnicie.

Iubirea sa învinge moartea și ne dăruiește veșnicia, și această iubire o numim „cer”: Dumnezeu este așa de mare încât are loc și pentru noi. Și omul Isus, care este în același timp Dumnezeu, este pentru noi garanția că a fi – om și a fi – Dumnezeu pot să existe și să trăiască veșnici unul în altul. Asta înseamnă că din fiecare dintre noi nu va continua să existe numai o parte care ne vine, ca să spunem așa, smulsă, în timp ce altele sunt distruse; înseamnă mai degrabă că Dumnezeu cunoaște și iubește omul întreg, ceea ce noi suntem. Și Dumnezeu primește în veșnicia sa ceea ce acum, în viața noastră, formată din suferință și iubire, crește și devine din speranță, din bucurie și din tristețe. Omul întreg, toată viața lui este luată de Dumnezeu și purificată în el primește veșnicia. Dragi prieteni! Eu cred că acesta este un adevăr care trebuie să ne umple de bucurie profundă. Creștinismul nu vestește numai o oarecare mântuire a sufletului într-o lume de dincolo imprecisă, în care tot ceea ce în această lume ne-a fost prețios și drag ar fi șters, ci promite viața veșnică, „viața veacului ce va veni”: nimic din ceea ce ne este prețios și drag nu va fi distrus, a spus Isus într-o zi (cf. Mt 10,30). Lumea definitivă va fi și împlinirea acestui pământ, așa cum afirmă sfântul Paul: „și ea, creația, va fi eliberată de sclavia stricăciunii spre libertatea gloriei fiilor lui Dumnezeu” (Rom 8,21). Așadar se înțelege cum creștinismul dăruiește o speranță puternică într-un viitor luminos și deschide calea spre realizarea acestui viitor. Noi suntem chemați, tocmai ca și creștini, să edificăm această lume nouă, să lucrăm pentru ca să devină într-o zi „lumea lui Dumnezeu”, o lume care va depăși tot ceea ce noi înșine am putea construi. În Maria Ridicată la cer, pe deplin părtașă de Învierea Fiului, noi contemplăm realizarea creaturii umane conform „lumii lui Dumnezeu”.

Să-l rugăm pe Domnul ca să ne facă să înțelegem cât este de prețioasă în ochii Săi toată viața noastră; să întărească credința noastră în viața veșnică; să ne facă oameni ai speranței, care lucrează pentru a construi o lume deschisă la Dumnezeu, oameni plini de bucurie, care știu să observe frumusețea lumii viitoare în mijlocul preocupărilor vieții zilnice și în această certitudine trăiesc, cred și speră.

Amin!

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 15.08.2010
Publicarea pe acest sit: 17.08.2010
Etichete: ,

Lasă un răspuns