Predica Papei la sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului

Predica Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
la sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului,
Castel Gandolfo, 15 august 2009

Iubiți frați întru episcopat și întru preoție,
Iubiți frați și surori,

Solemnitatea de astăzi încoronează ciclul marilor celebrări liturgice în care suntem chemați să contemplăm rolul sfintei Fecioare Maria în Istoria mântuirii. De fapt, Neprihănita Zămislire, Buna-Vestire, maternitatea divină și ridicarea la cer sunt etape fundamentale, intim legate între ele, cu care Biserica preamărește și cântă destinul glorios al Maicii lui Dumnezeu, dar în care putem citi și istoria noastră. Misterul zămislirii Mariei amintește de prima pagină a existenței umane, indicându-ne că, în planul divin al creației, omul ar fi trebuit să aibă curăția și frumusețea Neprihănitei. Acel plan compromis, dar nu distrus de păcat, prin Întruparea Fiului lui Dumnezeu, vestită și realizată în Maria, a fost recompus și readus la acceptarea liberă a omului în credință. În sfârșit, în Ridicarea la Cer a Mariei contemplăm ceea ce suntem chemați să dobândim în urmarea lui Cristos Domnul și în ascultarea față de Cuvântul lui, la sfârșitul drumului nostru pe pământ.

Ultima etapă a pelerinajului pământesc al Născătoarei de Dumnezeu ne invită să privim la modul în care ea a parcurs drumul său spre ținta veșniciei glorioase.

În textul din Evanghelie tocmai proclamat, sfântul Luca relatează că Maria, după vestirea îngerului, „s-a ridicat și a mers în grabă spre regiunea muntoasă” pentru a o vizita pe Elisabeta (Lc 1,39). Spunând asta, evanghelistul vrea să sublinieze că pentru Maria a urma propria vocație, în docilitatea față de Duhul Sfânt, care a realizat în ea întruparea Cuvântului, înseamnă a parcurge o cale nouă și a întreprinde imediat un drum în afara propriei case, lăsându-se condusă numai de Dumnezeu. Sfântul Ambrozie, comentând „graba” Mariei, afirmă: „harul Duhului Sfânt nu comportă încetineli” (Espos. Evang. sec. Lucam, II, 19: PL 15,1560). Viața Sfintei Fecioare este condusă de un altul – „Iată slujitoarea Domnului: fie mie după cuvântul tău” (Lc 1,38) – este modelată de Duhul Sfânt, este marcată de evenimente și întâlniri, ca aceea cu Elisabeta, dar mai ales de relația foarte specială cu fiul său Isus. Este un drum în care, păstrând și meditând în inimă evenimentele propriei existențe, vede în ele în mod tot mai profund planul misterios al lui Dumnezeu Tatăl, pentru mântuirea lumii.

Apoi urmându-l pe Isus de la Betleem în exilul din Egipt, în viața ascunsă și în cea publică, până la picioarele Crucii, Maria trăiește urcarea ei constantă spre Dumnezeu în spiritul lui Magnificat, aderând pe deplin, chiar și în momentul de întuneric și de suferință, la proiectul de iubire a lui Dumnezeu și alimentând în inimă abandonarea totală în mâinile Domnului, așa încât să fie paradigmă pentru credința Bisericii (cf. Lumen gentium, 64-65).

Toată viața este o înălțare, toată viața este meditație, ascultare, încredere și speranță, chiar și în întuneric; și toată viața este această „sfântă grabă”, care știe că Dumnezeu este mereu prioritatea și nimic altceva nu trebuie să creeze grabă în existența noastră.

Și, în sfârșit, Ridicarea la Cer ne amintește că viața Mariei, ca și cea a fiecărui creștin, este un drum în urmare, urmarea lui Isus, un drum care are o țintă foarte precisă, un viitor trasat deja: victoria definitivă asupra păcatului și asupra morții și comuniunea deplină cu Dumnezeu, pentru că – așa cum spune Paul în Scrisoarea către Efeseni – Tatăl „ne-a și înviat și ne-a așezat în ceruri în Cristos Isus” (Ef 2,6). Asta înseamnă că prin Botez suntem deja în mod fundamental înviați și stăm în ceruri în Cristos, dar trebuie în mod corporal să ajungem la ceea ce a început și s-a realizat prin Botez. În noi unirea cu Cristos, învierea, este neîmplinită, dar pentru Fecioara Maria ea este împlinită, în pofida drumului pe care și sfânta Fecioară a trebuit să-l facă. Ea a intrat în plinătatea unirii cu Dumnezeu, cu Fiul ei, și ne atrage și ne însoțește în drumul nostru.

Așadar, în Maria ridicată la cer o contemplăm pe cea care, prin privilegiu singular, este făcută părtașă cu sufletul și cu trupul de victoria definitivă a lui Cristos asupra morții. „La capătul vieții sale pământești – spune Conciliul al II-lea din Vatican – a fost ridicată cu trupul și cu sufletul în gloria cerească și a fost înălțată de Domnul ca Regină a universului, pentru a fi mai pe deplin asemenea Fiului ei, Domnul domnilor (cf. Ap 19,16) și învingător asupra păcatului și a morții” (Lumen gentium, 59). În fecioara ridicată la cer contemplăm încoronarea credinței sale, a acelui drum de credință pe care ea îl indică Bisericii și fiecăruia dintre noi: Cea care în fiecare moment a primit Cuvântul lui Dumnezeu, este ridicată la cer, adică este primită ea însăși de către Fiul, în acea „locuință” pe care ne-a pregătit-o cu moartea și învierea sa (cf. In 14,2-3).

Viața omului pe pământ – așa cum ne-a amintit prima lectură – este un drum care se desfășoară, constant, în tensiunea luptei dintre balaur și femeie, dintre bine și rău. Aceasta este situația istoriei umane: este ca o călătorie pe o mare adesea în furtună; Maria este steaua, care ne conduce spre Fiul ei Isus, soare răsărit deasupra întunericului istoriei (cf. Spe salvi, 49) și ne dă speranța de care avem nevoie: speranța că putem învinge, că Dumnezeu a învins și că, prin Botez, am intrat în această victorie. Nu murim definitiv: Dumnezeu ne ajută, ne conduce. Aceasta este speranța: această prezență a Domnului în noi, care devine vizibilă în Maria ridicată la cer. „În ea (…) – vom citi peste puțin timp la Prefața din această solemnitate – ai făcut să strălucească pentru poporul tău peregrin pe pământ, un semn de mângâiere și de speranță neclintită”.

Cu sfântul Bernard, mistic cântător al sfintei Fecioare, așa o invocăm: „Te rugăm, o, binecuvântată, pentru harul pe care tu l-ai avut, pentru acele prerogative pe care tu le-ai meritat, pentru milostivirea pe care tu ai născut-o, fă ca acela care prin tine s-a învrednicit să se facă părtaș de mizeria și infirmitățile noastre, grație rugăciunii tale, să ne facă părtași de harurile sale, de fericirea sa și de gloria veșnică, Isus Cristos, Fiul tău, Domnul nostru, care este peste toate lucrurile, Dumnezeu binecuvântat în vecii vecilor. Amin” (Sermo 2 de Adventu, 5: PL 183, 43).

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 15.08.2009
Publicarea pe acest sit: 17.08.2009
Etichete: ,

Lasă un răspuns