Predica Papei la parohia Sf. Ioan Baptist de La Salle din Roma

Predica Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
la vizita în parohia „Sf. Ioan Baptist de La Salle”
din Roma, duminică, 4 martie 2012

Iubiți frați și surori ai parohiei „Sf. Ioan Baptist de La Salle”!

În primul rând, aș vrea să spun, din întreaga mea inimă, mulțumesc pentru această primire atât de cordială, călduroasă. Mulțumesc bunului paroh pentru frumoasele sale cuvinte, mulțumesc pentru spiritul de familiaritate pe care l-am găsit. Suntem cu adevărat familia lui Dumnezeu, și faptul că vedeți în Papa pe chiar tatăl, este pentru mine un lucru minunat carte îmi dă curaj! Însă, trebuie să ne gândim că și Papa nu este ultima instanță: ultima instanță este Domnul și privim spre Domnul pentru a percepe, pentru a înțelege – cât ne stă în putință – ceva din mesajul acestei a doua Duminici din Post.

Liturgia acestei zile ne pregătește atât la misterul Pătimirii – am auzit în prima lectură -, cât și la bucuria Învierii. Prima lectură ne face referință la episodul în care Dumnezeu îl pune la încercare pe Abraham (cf. Gen 22,1-18). El avea un singur fiu, Isaac, născut la bătrânețe. Acesta era fiul promisiunii, fiul care ar fi trebuit să aducă pe urmă mântuirea și popoarelor. Însă într-o zi Abraham primește de la Dumnezeu porunca de a-l oferi ca jertfă. Bătrânul patriarh se află în fața perspectivei unei jertfe care pentru el, ca tată, este cu siguranță cea mai mare care poate fi imaginată. Cu toate acestea nu ezită nici măcar o clipă și, după ce a pregătit cele necesare, pleacă împreună cu Isaac spre locul stabilit. Și putem să ne imaginăm această călătorie spre vârful muntelui, ce s-a întâmplat în inima lui și în inima fiului. Construiește un altar, așează lemnele și, legându-și fiul, ia cuțitul pentru a-l jertfi. Abraham se încrede în întregime în Dumnezeu, astfel încât este dispus chiar să-și jertfească propriul fiu și, împreună cu fiul, viitorul, deoarece fără de fiu promisiunea țării era nimic, sfârșește în nimic. Iar jertfindu-și fiul se jertfește pe sine însuși, întregul său viitor, întreaga promisiune. Este cu adevărat un act de credință radical. În acest moment este oprit de către o poruncă din înălțimi: Dumnezeu nu vrea moartea, ci viața, adevărata jertfă nu dă moarte, ci este viața și ascultarea lui Abraham care devine izvor al unei imense binecuvântări până astăzi. Să lăsăm acest lucru, dar putem medita acest mister.

În lectura a II-a, sfântul Paul spune că însuși Dumnezeu a săvârșit un sacrificiu: ni l-a dar pe propriul său Fiu, l-a dăruit pe Cruce pentru a învinge păcatul și moartea, pentru a învinge răul și pentru a depăși toată răutatea care există în lume. Și această milostivire extraordinară a lui Dumnezeu suscită admirația Apostolului și o profundă încredere în puterii iubirii lui Dumnezeu pentru noi; de fapt, spune sfântul Paul: „El [Dumnezeu] nu l-a cruțat pe propriul său Fiu, ci l-a dat la moarte pentru noi toți, cum ar putea atunci să nu ne dăruiască toate împreună cu el?” (Rom 8,32). Dacă Dumnezeu se dă pe sine însuși în Fiul, ne dă totul. Și Paul insistă asupra puterii jertfei mântuitoare a lui Cristos împotriva oricărei altei puteri care poate unelti împotriva vieții noastre. El se întreabă: „Cine va aduce învinuire împotriva aleșilor lui Dumnezeu? Dumnezeu este cel care îndreptățește! Cine va rosti sentința de condamnare? Cristos Isus a murit, ba mai mult, el a înviat, șade de-a dreapta lui Dumnezeu și mijlocește pentru noi!” (vv. 33-34). Noi suntem în inima lui Dumnezeu, aceasta este marea noastră încredere. Acest lucru creează iubire și în iubire mergem spre Dumnezeu. Dacă Dumnezeu a dăruit propriul său Fiu pentru noi toți, nimeni nu va putea să ne acuze, nimeni nu va putea să ne condamne, nimeni nu va putea să ne despartă de imensa lui iubire. Tocmai jertfa supremă de iubire pe Cruce, pe care Fiul lui Dumnezeu a primit-o și a ales-o de bunăvoie, devine izvor al îndreptățirii noastre, al mântuirii noastre. Și ne gândim că în Sfânta Euharistie este mereu prezent acest act al Domnului care rămâne în inima lui pentru veșnicie, iar acest act al inimii sale ne atrage, ne unește cu sine însuși.

În sfârșit, Evanghelia ne vorbește despre episodul schimbării la față (Mc 9,2-10): Isus se arată în slava sa înainte de jertfa de pe Cruce și Dumnezeu Tatăl îl proclamă Fiul său predilect, cel iubit, și îi invită pe ucenici să-l asculte. Isus merge pe un munte înalt și ia cu sine trei apostoli – Petru, Iacob și Ioan -, cei care îi vor fi aproape în mod deosebit în agonia extremă, pe un alt munte, cel al Măslinilor. Recent, Domnul prevestise patima sa iar Petru nu a reușit să înțeleagă de ce Domnul, Fiul lui Dumnezeu, vorbise despre suferință, respingere, moarte, cruce, ba chiar s-a opus cu tărie acestei perspective. Acum, Isus ia cu sine pe cei trei ucenici pentru a-i ajuta să înțeleagă că drumul pentru a ajunge la glorie, drumul de iubire luminoasă care învinge întunericul, trece prin dăruirea totală de sine, trece prin scandalul Crucii. Și Domnul mereu din nou trebuie să ne ia cu el, cel puțin pentru a începe să înțelegem că aceasta este drumul necesar. Schimbarea la față este un moment anticipat de lumină care ne ajută și pe noi să privim spre pătimirea lui Isus cu ochii credinței. Aceasta, da, e un mister al suferinței, dar e și „fericită pătimire” pentru că este – în nucleu – un mister al iubirii extraordinare a lui Dumnezeu; este exodul definitiv care ne deschide poarta spre libertatea și noutatea Învierii, a mântuirii de rău. Avem nevoie de aceasta în parcursul nostru cotidian, deseori marcat și de întunericul răului!

Iubiți frați și surori! Cum am spus deja, sunt foarte bucuros să fiu în mijlocul vostru, astăzi, pentru a celebra Ziua Domnului. Salut din inimă pe Cardinalul vicar, pe Episcopul auxiliar al Sectorului, pe parohul vostru, pr. Giampaolo Perugini, căruia îi mulțumesc încă o dată pentru cuvintele distinse pe care mi le-a adresat în numele vostru al tuturor și, de asemenea, pentru darurile plăcute pe care mi le-ați oferit. Salut pe vicarii parohiali. Și salut pe Surorile Franciscane Misionare ale Inimii Neprihănite a Mariei, prezente aici de mai mulți ani, în special merituoși pentru viața acestei parohii, care a găsit ospitalitate pregătită și generoasă în casa lor în primii trei ani de viață. Extind apoi salutul meu Fraților Școlilor Creștine, cu siguranță atașați de această biserică parohială care poartă numele fondatorului lor. Salut, de asemenea, pe cei ce activează în cadrul parohiei: mă refer la cateheți, la membrii asociațiilor și mișcărilor, precum și la diferitele grupuri parohiale. Aș vrea, în cele din urmă, să-mi îndrept gândul meu către toți locuitorii cartierului, mai ales spre cei bătrâni, spre cei bolnavi, spre persoanele singure și în dificultate.

Venind astăzi în mijlocul vostru, am observat poziția deosebită a acestei biserici, așezată în punctul cel mai înalt al cartierului, și dotată cu o clopotniță înaltă, ca și un deget sau o săgeată spre cer. Cred că aceasta este o indicație importantă: asemenea celor trei apostoli din Evanghelie, și noi avem nevoie să urcăm muntele schimbării la față pentru a primi lumina lui Dumnezeu, pentru ca Chipul său să ilumineze chipul nostru. Și este în rugăciunea personală și comunitară că noi îl întâlnim pe Domnul nu ca o idee, sau ca o propunere morală, dar ca o persoană care vrea să intre în raport cu noi, care vrea să fie prieten și vrea să reînnoiască viața noastră pentru a o face asemenea cu a lui. Iar această întâlnire nu este numai un fapt personal; această biserică a voastră așezată în punctul cel mai înalt al cartierului vă amintește că Evanghelia trebuie să fie transmisă, vestită tuturor. Să nu așteptăm ca alții să vină pentru a aduce mesaje diferite, care nu conduc spre viața adevărată, deveniți voi înșivă misionari ai lui Cristos pentru frați acolo unde trăiesc, lucrează, studiază sau numai își petrec timpul liber. Cunosc operele multe și importante de evanghelizare care se săvârșesc, mai ales prin intermediul oratoriului numit „Steaua polară”, – sunt fericit să port și această cămașă [bluza oratoriului] – unde, datorită voluntariatului persoanelor competente și generoase și cu implicarea familiilor, se favorizează adunarea copiilor prin activități sportive, fără a neglija însă formarea culturală, prin artă și muzică, și, mai ales, se educă la relația cu Dumnezeu, la valorile creștine și la o tot mai conștientă participare la celebrarea euharistică duminicală.

Mă bucur că sensul apartenenței la comunitatea parohială este din ce în ce mai matur și s-a consolidat în cursul anilor. Credința trebuie să fie trăită împreună și parohia este locul în care se învață să se trăiască propria credință în acel „noi” al Bisericii. Și doresc să vă încurajez pentru ca să crească și responsabilitatea pastorală, într-o perspectivă de autentică comuniune între toate realitățile prezente, care sunt chemate să meargă împreună, să trăiască complementaritatea în diversitate, să mărturisească acel „noi” al Bisericii, al familiei lui Dumnezeu. Cunosc angajamentul pe care îl depuneți în pregătirea copiilor și a tinerilor la Sacramentele vieții creștine. Apropiatul „An al Credinței” să fie o ocazie potrivită și pentru această parohie pentru a face să crească și să se întărească experiența catehezei asupra marilor adevăruri ale credinței creștine, astfel încât să permită întregului cartier să cunoască și să aprofundeze Crezul Bisericii, și să depășească acel „analfabetism religios” care este una dintre cele mai mari probleme ale zilelor noastre.

Dragi prieteni! Comunitatea voastră este una tânără – se vede acest lucru – constituită din familii tinere, și mulți sunt – slavă Domnului – copiii și adolescenții care o populează. În această privință, aș vrea să amintesc sarcina familiei și a întregii comunități de a educa la credință, ajutați în aceasta de tema actualului an pastoral, de orientările pastorale propuse de Conferința Episcopală Italiană și fără a uita învățătura profundă și mereu actuală a sfântului Ioan Baptist de La Salle. În special, dragi familii, voi sunteți mediul de viață în care se fac primii pași ai credinței; fiți comunitatea în care se învață să fie cunoscut și iubit din ce în ce mai mult Domnul, comunitatea în care fiecare se îmbogățește pe rând pentru a trăi o credință cu adevărat adultă.

Aș vrea, în final, să vă amintesc tuturor importanța și centralitatea Euharistiei în viața personală și comunitară. Sfânta Liturghie să fie în centrul Duminicii voastre, care trebuie redescoperită și trăită ca zi a lui Dumnezeu și a comunității, zi în care îl lăudați și celebrați pe Cel care a murit și a înviat pentru mântuirea noastră, zi în care să trăiți împreună în bucuria unei comunități deschise și gata să primească orice persoană singură sau în dificultate. Reuniți în jurul Euharistiei, de fapt, ne dăm seama mai ușor că misiunea de astăzi a comunității creștine este cea de a duce mesajul iubirii lui Dumnezeu tuturor oamenilor. Iată de ce este important ca Euharistia să fie întotdeauna inima vieții credincioșilor, așa cum este astăzi.

Iubiți frați și surori!

De pe Tabor, muntele Schimbării la Față, itinerariul Postului Mare ne conduce până la Golgota, muntele supremei jertfe de iubire al unicului Preot al noii și veșnicei Alianțe. În acea jertfă este inclusă cea mai mare putere de transformare a omului și a istoriei. Asumându-și asupra sa orice consecință a răului și a păcatului, Isus a înviat a treia zi ca biruitor asupra morții și asupra Celui rău. Postul Mare ne pregătește să participăm personal la acest mare mister de credință, pe care îl vom celebra în Triduum-ul pătimirii, morții și învierii lui Cristos. Îi încredințăm Fecioarei Maria drumul nostru din Postul Mare, precum și cel al Bisericii întregi. Ea, care l-a urmat pe Fiul său Isus până la Cruce, să ne ajute ca să fim ucenici fideli ai lui Cristos, creștini maturi, pentru a putea participa împreună cu Ea la plinătatea bucuriei pascale. Amin!

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Vincențiu Balint
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; ARCB.ro
Publicarea în original: 04.03.2012
Publicarea pe acest sit: 05.03.2012
Etichete: ,

Lasă un răspuns