Predica Papei la parohia Sf. Cruce din Nicosia

Predica Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
la Liturghia cu clerul și mișcările catolice din Cipru
Nicosia, sâmbătă, 5 iunie 2010

Dragi frați și surori în Hristos,

Fiul Omului trebuie să fie înălțat, pentru ca oricine crede în el să aibă viața veșnică (cfr. Io. 3,14-15). În această Liturghie votivă îl adorăm și îl lăudăm pe Domnul Isus Hristos, deoarece cu Sfânta sa Cruce a mântuit lumea. Cu moartea și învierea sa a deschis larg porțile Cerului și ne-a pregătit un loc, pentru ca nouă, cei care îl urmăm, să ne fie dăruit să participăm la gloria sa. În bucuria victoriei mântuitoare a lui Hristos, vă salut pe voi toți cei adunați în biserica Sfintei Cruci și vă mulțumesc pentru prezența voastră. Apreciez mult căldura cu care m-ați primit. Sunt foarte recunoscător Preafericirii Sale Patriarhului latin de Ierusalim pentru cuvintele sale de bun venit la începutul Liturghiei, și pentru prezența Părintelui Custode al Țării Sfinte. Aici în Cipru, pământ care a fost primul port de escală în călătoriile misionare ale sfântului Pavel de-a lungul Mediteranei, ajung astăzi între voi, pe urmele acelui mare Apostol, pentru a vă întări în credința voastră creștină și pentru a predica Evanghelia care oferă viață și speranță lumii.

Centrul celebrării de astăzi este Crucea lui Hristos. Mulți ar putea să fie ispitiți să întrebe de ce noi creștinii celebrăm un instrument de tortură, un semn de suferință, de înfrângere și de faliment. Este adevărat că crucea exprimă toate aceste semnificații. Și totuși din cauza celui care a fost înălțat pe cruce pentru mântuirea noastră, reprezintă și triumful definitiv al iubirii lui Dumnezeu asupra tuturor relelor lumii. Există o antică tradiție că lemnul crucii a fost luat dintr-un pom plantat de către Seth, fiul lui Adam, în locul unde Adam a fost înmormântat. În același loc, cunoscut sub numele de Golgota, locul căpățânii, Seth a plantat o sămânță din pomul cunoașterii binelui și al răului, pomul care se găsea în centrul grădinii din Eden. Prin intermediul providenței lui Dumnezeu, lucrarea Celui Rău ar fi fost învinsă întorcând propriile sale arme împotriva lui. Înșelat de șarpe, Adam a abandonat încrederea filială în Dumnezeu și a păcătuit mâncând fructele unicului pom din grădină care i-a fost interzis. Ca și consecință a acelui păcat au intrat în lume suferința și moartea. Tragicele efecte ale păcatului, și anume suferința și moartea, au devenit cu totul evidente în istoria descendenților lui Adam. Le vedem în cea dintâi lectură de astăzi, care face ecou căderii și prefigurează mântuirea lui Hristos.

Ca pedeapsă a propriilor păcate, poporul lui Israel, în timp ce rătăcea în deșert, a fost mușcat de șerpi și a putut să se salveze de la moarte întorcând privirea spre simbolul pe care Moise îl înălțase, ca și o prefigurare a crucii care ar fi pus capăt păcatului și morții o dată pentru totdeauna. Vedem în mod clar că omul nu poate să se salveze pe sine din consecințele propriului păcat. Nu poate să se salveze pe sine de la moarte. Numai Dumnezeu poate să îl elibereze din sclavia morală și fizică, Și deoarece Dumnezeu a iubit lumea așa de mult, a trimis pe Fiul său Unul născut nu pentru ca să condamne lumea – cum ar fi cerut dreptatea – ci pentru ca prin intermediul Lui lumea să poată fi salvată. Fiul lui Dumnezeu Unul născut a trebuit să fie înălțat așa cum Moise a înălțat șarpele în deșert, astfel ca cei care ar fi îndreptat privirea spre el cu credință să poată să aibă viața.

Lemnul crucii a devenit instrumentul mântuirii noastre, întocmai cum pomul din care a fost luat a dat origine căderii strămoșilor noștri. Suferința și moartea, care erau consecințe ale păcatului, au devenit mijlocul însuși prin care păcatul a fost învins. Mielul inocent a fost sacrificat pe altarul crucii, și totuși din jertfirea victimei a izvorât o viață nouă: puterea celui rău a fost distrusă de către puterea iubirii care se sacrifică pe sine. De aceea, crucea este cel mai mare și mai misterios lucru din ceea poate apărea la prima vedere. Fără îndoială este un instrument de tortură, de suferință și de înfrângere, dar în același timp exprimă completa transformare, victoria definitivă asupra acestor rele, și aceasta îl face simbolul cel mai elocvent al speranței pe care lumea l-a văzut vreodată. Vorbește tuturor celor care suferă – cei asupriți, bolnavi, săraci, emarginați, victime ale violenței – și le oferă lor speranța că Dumnezeu poate să transforme suferința lor în bucurie, izolarea lor în comuniune, moartea lor în viață. Oferă speranța fără limite lumii noastre decăzute.

Iată de ce lumea are nevoie de cruce. Ea nu este pur și simplu un simbol privat de devoțiune, nu este un distinctiv de apartenență la vreun grup în interiorul societății, și semnificația sa cea mai profundă nu are nimic de a face cu impunerea forțată a unui crez sau a unei filozofii. Vorbește despre speranță, vorbește despre iubire, vorbește despre victoria non violenței asupra asupririi, vorbește despre Dumnezeu care îi ridică pe cei smeriți, care dă putere celor slabi, care face să fie depășite diviziunile, și ura să fie învinsă cu iubire. O lume fără cruce ar fi o lume fără speranță, o lume în care tortura și brutalitatea s-ar dezlănțui, cel slab ar fi exploatat și aviditatea ar avea ultimul cuvânt. Inumanitatea omului față de om s-ar manifesta în feluri și mai oribile, și nu ar exista cuvântul sfârșit la cercul malefic al violenței. Numai crucea îi pune capăt. În timp ce nici o putere pământească nu poate să ne salveze de consecințele păcatului nostru, și nici o putere pământească nu poate să înfrângă nedreptatea încă de la izvorul ei, totuși intervenția salvatoare a Dumnezeului nostru milostiv a transformat realitatea păcatului și a morții în opusul ei. Acest lucru îl celebrăm când dăm mărire crucii Mântuitorului. Pe bună dreptate sfântul Andrei din Creta descrie crucea ca și „cea mai nobilă și prețioasă dintre toate lucrurile de pe pământ […], deoarece în ea și prin ea și pentru ea întreaga bogăție a mântuirii noastre a fost acumulată și restituită nouă” (Oratio X, PG 97, 1018-1019).

Dragi frați preoți, dragi religioși, dragi cateheți, mesajul crucii ne-a fost încredințat nouă, astfel că putem să oferim speranță lumii. Când îl proclamăm pe Hristos răstignit, nu ne proclamăm pe noi înșine, ci pe el. Nu oferim înțelepciunea noastră lumii, nu vorbim despre propriile noastre merite, ci avem rolul de canale ale înțelepciunii sale, ale iubiri sale, ale meritelor sale salvifice. Știm că suntem pur și simplu vase de lut și, totuși, în mod surprinzător am fost aleși pentru a fi vestitorii adevărului mântuitor pe care lumea are nevoie să-l audă. Să nu ne obosim niciodată să ne minunăm în fața harului extraordinar care ne-a fost dat, să nu încetăm niciodată să recunoaștem nevrednicia noastră, dar în același timp să ne străduim întotdeauna să devenim tot mai puțin nevrednici față de nobila noastră chemare, astfel ca să nu slăbim prin erorile noastre și căderile noastre credibilitatea mărturiei noastre.

În acest An Preoțesc permiteți-mi să adresez un cuvânt special preoților care sunt prezenți astăzi aici și celor care se pregătesc de hirotonire. Reflectați la cuvintele pronunțate de către Episcop noului preot, în timp ce îi prezintă potirul și patena: „Ia aminte la ceea ce vei face, imită ceea ce vei celebra, conformează-ți viața ta misterului crucii Domnului Hristos„. În timp ce proclamăm crucea lui Hristos, să căutăm întotdeauna să imităm iubirea dezinteresată a celui care s-a oferit pe sine pentru noi pe altarul crucii, a celui care este în același timp preot și victimă, a celui în persoana căruia vorbim și acționăm când exercităm ministerul primit. Reflectând asupra lipsurilor noastre, atât în mod individual cât și colectiv, să recunoaștem cu smerenie că am meritat pedeapsa pe care el, Mielul inocent, a suferit-o în locul nostru. Și dacă, în acord cu ceea ce am meritat, am avea vreo parte la suferințele lui Hristos, să ne bucurăm, pentru că vom avea o fericire mult mai mare când va fi revelată mărirea lui.

În gândurile mele și în rugăciunile mele îmi amintesc în mod special de mulți preoți și religioși din Orientul Apropiat care experimentează în aceste momente o chemare particulară să-și conformeze propriile vieți misterului crucii Domnului. Unde creștinii sunt minoritari, unde suferă privațiuni datorită tensiunilor etnice și religioase, multe familii iau decizia de a pleca, și și păstorii sunt tentați să facă același lucru. În astfel de situații, totuși, un preot, o comunitate religioasă, o parohie care rămâne stabilă și continuă să dea mărturie despre Hristos este un semn extraordinar de speranță nu numai pentru creștini, ci și pentru cei care trăiesc în Regiune. Simpla lor prezență este o expresie elocventă a Evangheliei păcii, a deciziei Bunului Păstor de a se îngriji de toate oile, de angajamentul decis al Bisericii pentru dialog, pentru reconciliere și pentru acceptarea iubitoare a celuilalt. Îmbrățișând crucea oferită lor, preoții și persoanele religioase din Orientul Apropiat pot cu adevărat să iradieze speranța care este în inima misterului pe care îl celebrăm în liturghia de astăzi.

Să ne încurajăm cu cuvintele celei de a doua lecturi de astăzi, care vorbește atât de bine despre triumful rezervat lui Hristos după moartea pe cruce, un triumf pe care suntem invitați să-l împărtășim. „Pentru aceea Dumnezeu l-a preaînălțat și I-a dăruit Lui nume care este mai presus de orice nume, ca întru numele lui Isus tot genunchiul să se plece, al celor cerești și al celor pământești și al celor de dedesubt” (Fil. 2,9.10). Da, iubiți frați și surori în Hristos, departe de noi mărirea care să nu fie aceea în crucea Domnului Nostru Isus Hristos (cfr. Gal. 6,14). El este viața noastră, mântuirea noastră și învierea noastră. Prin el noi am fost salvați și eliberați.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Cristian A. Sabău
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Catholica.ro
Publicarea în original: 05.06.2010
Publicarea pe acest sit: 05.06.2010
Etichete: , , ,

Lasă un răspuns