Predica Papei la Liturghia pentru prelaţii decedaţi în acest an

Predica Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
la Liturghia pentru Cardinalii și Episcopii
răposați în cursul acestui an
Vatican, 3 noiembrie 2012

Venerați frați,
Iubiți frați și surori!

În inimile noastre este prezent și viu climatul de comuniune a sfinților și al comemorării credincioșilor răposați, pe care liturgia ne-a făcut să-l retrăim în mod intens în celebrările din zilele trecute. Îndeosebi, vizita la cimitire ne-a permis să reînnoim legătura cu persoanele dragi care ne-au lăsat; moartea, în mod paradoxal, păstrează ceea ce viața nu poate să rețină. Cum au trăit răposații noștri, ce anume au iubit, de ce s-au temut și ce au sperat, ce anume au refuzat, descoperim, de fapt, în mod singular chiar la morminte, care au rămas aproape ca o oglindă a existenței lor, a lumii lor: ele ne interpelează și ne induc să reînnodăm un dialog pe care moartea a pus-o în criză. Astfel, locurile de înmormântare constituie ca un fel de adunare, în care cei vii se întâlnesc cu răposații lor și întăresc legăturile unei comuniuni pe care moartea n-a putut s-o întrerupă. Și aici la Roma, în acele cimitire speciale care sunt catacombele, simțim, ca în nici un alt loc, legăturile profunde cu creștinătatea antică, pe care o simțim așa de aproape. Atunci când intrăm în coridoarele din catacombele romane – precum și în cele din cimitirele din orașele noastre și din localitățile noastre – este ca și cum noi am călca un prag imaterial și am intra în comunicare cu aceia care acolo păstrează trecutul lor, format din bucurii și din dureri, din înfrângeri și din speranțe. Asta se întâmplă, pentru că moartea îl interesează pe omul de astăzi exact așa cum îl interesa pe omul de atunci; și chiar dacă atâtea lucruri din timpurile trecute au devenit străine pentru noi, moartea a rămas aceeași.

În fața acestei realități, ființa umană din orice perioadă caută o licărire de lumină care să dea speranță, care să mai vorbească despre viață, iar vizita la morminte exprimă și această dorință. Dar cum răspundem noi creștinii la problema morții? Răspundem cu credința în Dumnezeu, cu o privire de speranță solidă care se întemeiază pe moartea și învierea lui Isus Cristos. Atunci moartea deschide la viață, la cea veșnică, ce nu este o dublură infinită a timpului prezent, ci este ceva complet nou. Credința ne spune că adevărata nemurire la care aspirăm nu este o idee, un concept, ci o relație de comuniune deplină cu Dumnezeul cel viu: înseamnă a sta în mâinile sale, în iubirea sa și a deveni în El una cu toți frații și surorile pe care El i-a creat și i-a răscumpărat, împreună cu întreaga creație. Așadar, speranța noastră să sprijină pe iubirea lui Dumnezeu care strălucește în crucea lui Cristos și care face să răsune în inimă cuvintele lui Isus adresat tâlharului celui bun: „Astăzi vei fi cu mine în paradis” (Lc 23,43). Aceasta este viața ajunsă la plinătatea ei: aceea în Dumnezeu; o viață pe care acum putem doar s-o întrevedem așa cum se scrutează cerul senin prin ceață.

În acest climat de credință și de rugăciune, iubiți frați, suntem adunați în jurul altarului pentru a oferi jertfa euharistică pentru cardinalii, arhiepiscopii și episcopii care, în timpul anului trecut, și-au terminat existența lor pământească. În mod deosebit îi amintim pe regretații frați cardinali John Patrick Foley, Anthony Bevilacqua, José Sánchez, Ignace Moussa Daoud, Luis Aponte Martínez, Rodolfo Quezada Toruńo, Eugęnio de Araújo Sales, Paul Shan Kuo-hsi, Carlo Maria Martini, Fortunato Baldelli. Extindem amintirea noastră afectuoasă și la toți arhiepiscopii și episcopii răposați, cerând Domnului, îndurător, drept și milostiv (cf. Ps 114) să binevoiască a le da lor răsplata veșnică promisă slujitori fideli ai Evangheliei.

Gândindu-ne din nou la mărturia acestor venerați frați ai noștri, putem recunoaște în ei pe acei discipoli „blânzi”, „milostivi”, „curați cu inima”, „făcători de pace” despre care ne-a vorbit pericopa evanghelică (Mt 5,1-12): prieteni ai Domnului care, încrezându-se în promisiunea sa, în dificultăți și chiar în persecuții au păstrat bucuria credinței și acum locuiesc pentru totdeauna în casa Tatălui și se bucură de răsplata cerească, plini de fericire și de har. De fapt, păstorii pe care-i amintim astăzi au slujit Biserica prin fidelitate și iubire, înfruntând uneori încercări foarte grele, numai să asigure turmei încredințate lor atenție și îngrijire. În varietatea respectivelor capacități și roluri, au dat exemplu de vigilență sârguincioasă, de dăruire înțeleaptă și zeloasă pentru împărăția lui Dumnezeu, oferind o contribuție prețioasă perioadei post-conciliare, timp de reînnoire în toată Biserica.

Masa euharistică, la care s-au apropiat, mai întâi ca niște credincioși și apoi, zilnic, ca slujitori, anticipă în modul cel mai elocvent ceea ce Domnul a promis în „predica de pe munte”: posesia împărăției cerurilor, faptul de a lua parte la masa din Ierusalimul ceresc. Să ne rugăm pentru ca acest lucru să se împlinească pentru toți. Rugăciunea noastră este alimentată de această speranță tare ce „nu dezamăgește” (Rom 5,5), pentru că este garantată de Cristos care a voit să trăiască în trup experiența morții pentru a triumfa asupra ei prin evenimentul minunat al învierii. „De ce-l căutați pe Cel Viu printre cei morți? Nu este aici. A înviat” (Lc 24,5-6). Această veste a îngerilor, proclamată în dimineața Paștelui lângă mormântul gol, a ajuns de-a lungul secolelor până la noi și ne propune, și în această adunare liturgică, motivul esențial al speranței noastre. De fapt, „dacă am murit împreună cu Cristos – amintește sfântul Paul făcând aluzie la ceea ce s-a întâmplat la Botez -, credem că vom și trăi împreună cu el” (Rom 6,8). Este același Duh Sfânt, prin intermediul căruia iubirea lui Dumnezeu a fost revărsată în inimile noastre, cel care face în așa fel încât speranța noastră să nu fie zadarnică (cf. Rom 5,5). Dumnezeul Tatăl, bogat în milostivire, care l-a dat la moarte pe Fiul său unicul născut pe când noi eram încă păcătoși, cum nu ne va dărui mântuirea acum când suntem justificați prin sângele Lui (cf. Rom 5,6-11)? Dreptatea noastră se bazează pe credința în Cristos. El este „Dreptul”, prevestit în toate Scripturile; grație Misterului său pascal, trecând pragul morții, ochii noștri vor putea să-l vadă pe Dumnezeu, vor putea să contemple fața sa (cf. Iob 19,27a).

De existența umană singulară a Fiului lui Dumnezeu se alătură existența Preasfintei sale Mame, pe care, singura dintre toate creaturile, o venerăm Neprihănită și plină de har. Frații noștri cardinali și episcopi, pe care-i amintim astăzi, au fost iubiți cu predilecție de Fecioara Maria și au recompensat iubirea ei cu devoțiune filială. Mijlocirii sale materne vrem astăzi să încredințăm sufletele lor, pentru ca să fie introduși de ea în împărăția veșnică a Tatălui, înconjurați de atâția credincioși ai lor pentru care și-au dedicat viața. Cu privirea sa grijulie să vegheze Maria asupra lor care acum dorm somnul păcii așteptând învierea fericită. Și noi înălțăm către Dumnezeu pentru ei rugăciunea noastră, susținuți de speranța de a ne întâlni cu toții într-o zi, uniți pentru totdeauna în paradis. Amin.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 03.11.2012
Publicarea pe acest sit: 04.11.2012
Etichete: ,

Lasă un răspuns