Predica Papei la Liturghia pentru prelaţii decedaţi în acest an

Predica Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
la Liturghia pentru Cardinalii și Episcopii
răposați în cursul acestui an
Vatican, 3 noiembrie 2010

Venerați frați,
Iubiți frați și surori!

În ziua de după Comemorarea liturgică a tuturor credincioșilor răposați ne-am adunat în jurul altarului Domnului pentru a oferi Jertfa sa pentru cardinalii și episcopii care, în cursul ultimului an, au încheiat pelerinajul lor pământesc. Cu mare afecțiune îi amintim pe venerații membri ai Colegiului Cardinalilor care ne-au părăsit: Urbano Navarette, S.I., Michele Giordano, Varkey Vithayathil, C.SS.R., Giovanni Saldarini, Agustín Garcia-Gasco Vicente, Georg Maximilian Sterzinsky, Kazimierz Swiatek, Virgilio Noe, Aloysius Matthew Ambrozic, Andrezej Maria Deskur. Împreună cu ei îi prezentăm la tronul Celui Preaînalt sufletele regretaților Frați întru Episcopat. Pentru toți și pentru fiecare dintre ei înălțăm rugăciunea noastră, însuflețiți de credința în viața veșnică și în misterul comuniunii sfinților. O credință plină de speranță, luminată și de Cuvântul lui Dumnezeu pe care l-am ascultat.

Textul luat din Cartea profetului Osea ne face să ne gândim imediat la învierea lui Isus, la misterul morții sale și al trezirii sale la viața nemuritoare. Acest text din Osea – prima jumătatea a capitolului al VI-lea – era profund imprimat în inima și în mintea lui Isus. De fapt, el – în Evanghelii – reia de mai multe ori versetul 6: „iubire vreau, nu jertfe, / și a-l cunoaște pe Dumnezeu mai mult decât arderile de tot”. În schimb, versetul 2 Isus nu-l citează, ci și-l însușește și îl realizează în misterul pascal: „După două zile el ne va reda iarăși viața; a treia zi ne va învia și vom trăi înaintea lui”. În lumina acestui cuvânt, Domnul Isus a mers în întâmpinarea pătimirii sale, a luat-o cu hotărâre pe calea crucii; El vorbea deschis discipolilor săi despre ceea ce avea să i se întâmple la Ierusalim și oracolul profetului Osea răsuna în înseși cuvintele sale: „Fiul Omului va fi dat în mâinile oamenilor și îl vor ucide, iar după ce îl vor ucide, a treia zi va învia” (Mc 9,31).

Evanghelistul notează că discipolii „nu înțelegeau cuvântul și se temeau să-l întrebe” (v. 32). Și noi, în fața morții, nu putem să nu simțim sentimente și gânduri dictate de condiția noastră umană. Și mereu ne surprinde și ne depășește un Dumnezeu care devine așa de apropiat de noi încât nu se oprește nici măcar în fața abisului morții, pe care chiar îl străbate, rămânând timp de două zile în mormânt. Dar tocmai aici se realizează misterului „zilei a treia”. Cristos asumă până la capăt carnea noastră muritoare pentru ca ea să fie cuprinsă de puterea glorioasă a lui Dumnezeu, de vântul Duhului dătător de viață, care o transformă și o regenerează. Este botezul pătimirii (cf. Lc 12,50), pe care Isus l-a primit pentru noi și despre care scrie sfântul Paul în Scrisoarea către Romani. Expresia pe care Apostolul o folosește – „botezați în moartea lui” (Rom 6,3) – nu încetează niciodată să ne uimească, așa este mare este concizia cu care rezumă misterul amețitor. Moartea lui Isus este izvor de viață, pentru că în ea Dumnezeu a revărsat toată iubirea sa, ca într-o cascadă imensă, care ne face să ne gândim la imaginea conținută în Psalmul 41: „Un abis cheamă un alt abis / la vuietul cascadelor tale; / toate talazurile și valurile tale trec peste mine” (v. 8). Abisul morții este umplut de un alt abis, și mai mare, care este cel a iubirii lui Dumnezeu, așa încât moartea nu mai are nici o putere asupra lui Isus Cristos (cf. Rom 8,9), nici asupra celor care, prin credință și Botez, sunt asociați Lui: „Dacă am murit cu Cristos – spune sfântul Paul – credem că vom și trăi împreună cu el” (Rom 8,8). Acest „a trăi cu Isus” este împlinirea speranței profețită de Osea: „… și vom trăi înaintea lui” (6,2).

În realitate, numai în Cristos această speranță își are fundamentul său real. Înainte ea risca să se reducă la o iluzie, la un simbol scos din ritmul anotimpurilor: „ca o ploaie de toamnă, ca o ploaie de primăvară” (Os 6,3). În timpul profetului Osea, credința israeliților risca să se contamineze cu religiile naturaliste din țara Canaanului, însă această credință nu este în măsură să salveze pe nimeni din moarte. În schimb intervenția lui Dumnezeu în drama istoriei umane nu ascultă de nici un ciclu natural, ascultă numai de harul său și de fidelitatea sa. Viața nouă și veșnică este rod al pomului Crucii, un pom care înflorește și dă roade prin lumina și forța care provin de la soarele lui Dumnezeu. Fără Crucea lui Cristos, toată energia naturii rămâne neputincioasă în fața forței negative a păcatului. Era necesară o forță benefică mai mare decât aceea care trimite înainte ciclurile naturii, un Bine mai mare decât cel al creației însăși: o Iubire care provine din însăși „inima” lui Dumnezeu și care, în timp ce revelează sensul ultim al creației, o reînnoiește și o orientează spre ținta sa originară și ultimă.

Toate acestea au avut loc în acele „trei zile”, când „bobul de grâu” a căzut în pământ, a rămas acolo pentru timpul necesar ca să umple măsura dreptății și a milostivirii lui Dumnezeu și în sfârșit a produs „mult rod”, nerămânând singur, ci ca primul născut între mulți frați (cf. In 12,24; Rom 8,29). Acum da, grație lui Cristos, grație lucrării înfăptuite în El de Preasfânta Treime, imaginile luate din natură nu mai sunt numai simboluri, mituri iluzorii, ci ne vorbesc despre o realitate. La temelia speranței este voința Tatălui și a Fiului, pe care le-am ascultat în Evanghelia de la această Liturghie: „Tată, vreau ca acolo unde sunt eu să fie cu mine și cei pe care mi i-ai dat” (In 17,24). Și între aceștia, pe care Tatăl i-a dat lui Isus, sunt și venerații Frați pentru care oferim această Euharistie: ei „l-au cunoscut” pe Dumnezeu prin intermediul lui Isus, au cunoscut numele său și iubirea Tatălui și a Fiului, Duhul Sfânt, a locuit în ei (cf. In 12,25-26), deschizând viața lor spre cer, spre veșnicie. Să-i mulțumim lui Dumnezeu pentru acest dar inestimabil. Și prin mijlocirea Preasfintei Maria, să ne rugăm pentru ca acest mister de comuniune, care a umplut întreaga lor existență, să se împlinească pe deplin în fiecare dintre ei.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 03.11.2011
Publicarea pe acest sit: 03.11.2011
Etichete: ,

Lasă un răspuns