Predica Papei la Liturghia pentru prelaţii decedaţi în acest an

Predica Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
la Liturghia pentru Cardinalii și Episcopii
răposați în cursul acestui an
Vatican, 4 noiembrie 2010

Domnilor cardinali,
Iubiți frați și surori!

„Dacă ați înviat împreună cu Cristos, căutați cele de sus”. Cuvintele pe care le-am ascultat puțin mai înainte în lectura a doua (Col 3,1-4) ne invită să ne ridicăm privirea la realitățile cerești. De fapt, cu expresia „cele de sus” sfântul Paul înțelege Cerul, deoarece adaugă: „unde Cristos șade la dreapta lui Dumnezeu”. Apostolul vrea să se refere la condiția credincioșilor, a celor care sunt „morți” pentru păcat și a căror viață „este ascunsă împreună cu Cristos în Dumnezeu”. Ei sunt chemați să trăiască zilnic în domnia lui Cristos, principiu și împlinire a oricărei acțiuni a lor, mărturisind viața cea nouă care le-a fost dăruită la Botez. Această reînnoire în Cristos are loc în intimitatea persoanei: în timp ce continuă lupta împotriva păcatului, este posibil să înainteze în virtute, căutând să dea un răspuns deplin și prompt la harul lui Dumnezeu.

Prin antiteză, apostolul semnalează după aceea „cele de pe pământ”, evidențiind astfel că viața în Cristos comportă o „alegere a terenului”, o renunțare radicală la tot ceea ce – ca balastul – îl ține pe om legat de pământ, corupând sufletul său. Căutarea „celor de sus” nu înseamnă că creștinul trebuie să neglijeze propriile obligații și îndatoriri pământești, numai nu trebuie să se rătăcească în ele, ca și cum ar avea o valoare definitivă. Referința la realitățile din cer este o invitație de a recunoaște relativitatea a ceea ce este destinat să treacă, în fața acelor valori care nu cunosc uzura timpului. E vorba de a lucra, de a ne angaja, de a ne acorda odihna justă, dar cu dezlipirea senină a celui care știe că este numai un călător aflat în drum spre Patria cerească; un pelerin; într-un anumit sens, un străin spre veșnicie.

La această ultimă țintă au ajuns de acum regretații cardinali Peter Seiichi Shirayanagi, Cahal Brendan Daly, Armand Gaétan Razafindratandra, ThomᚠŠpidlik, Paul Augustin Mayer, Luigi Poggi; precum și numeroșii arhiepiscopi și episcopi care ne-au părăsit în cursul acestui an. Cu sentimente de afecțiune vrem să-i amintim, aducând mulțumire lui Dumnezeu pentru darurile sale oferite Bisericii tocmai prin acești frați ai noștri care au mers înaintea noastră cu semnul credinței și acum dorm somnul păcii. Mulțumirea noastră devine rugăciune de mijlocire pentru ei, ca Domnul să-i primească în fericirea paradisului. Pentru sufletele lor alese oferim această sfântă Euharistie, adunându-ne în jurul altarului, pe care se face prezentă jertfa care proclamă victoria vieții asupra morții, a harului asupra păcatului, a paradisului asupra iadului.

Acești venerați frați ai noștri ne place să-i amintim ca păstori zeloși, a căror slujire a fost mereu marcată de orizontul escatologic care animă speranța în fericire fără de umbră promisă nouă după această viață; ca martori ai Evangheliei îndreptați să trăiască „cele de sus”, care sunt rod al Duhului: „iubirea, bucuria, pacea, răbdarea, bunăvoința, bunătatea, fidelitatea, blândețea, cumpătarea” (Gal 5,22); ca și creștini și păstori animați de credință profundă, cu dorința vie de a se conforma lui Isus și de a adera intim la persoana sa, contemplând neîncetat fața sa în rugăciune. Pentru aceasta ei au putut să preguste „viața veșnică”, despre care ne vorbește astăzi pagina din Evanghelie (In 3,13-17) și pe care Cristos însuși a promis-o „celui care crede în el”. De fapt, expresia „viața veșnică” desemnează darul divin acordat omenirii: comuniunea cu Dumnezeu în această lume și plinătatea sa în cea viitoare.

Viața veșnică ne-a fost deschisă de misterul pascal al lui Cristos și credința este calea pentru a ajunge la ea. Este ceea ce reiese din cuvintele adresate de Isus lui Nicodim și prezentate de evanghelistul Ioan: „După cum Moise a înălțat șarpele în pustiu, tot așa trebuie să fie înălțat Fiul Omului, pentru ca oricine crede în el să aibă viața veșnică” (In 3,14-15). Aici este referința explicită la episodul relatat în cartea Numerelor (21,1-9), care scoate în evidență forța mântuitoare a credinței în cuvântul divin. În timpul exodului, poporul evreu se răzvrătise împotriva lui Moise și a lui Dumnezeu și a fost pedepsit cu plaga șerpilor veninoși. Moise a cerut iertare și Dumnezeu, acceptând căința israeliților, îi poruncește: „Fă-ți un șarpe de aramă și pune-l pe un stâlp; oricine va fi mușcat de șarpe să privească la el și va trăi”. Și așa s-a întâmplat. Isus, în conversația cu Nicodim, dezvăluie sensul cel mai profund al acelui eveniment de mântuire, raportându-l la propria moarte și înviere: Fiul Omului trebuie să fie înălțat pe lemnul Crucii pentru ca oricine crede în el să aibă viața. Sfântul Ioan vede chiar în misterul crucii momentul în care se revelează gloria regească a lui Isus, gloria unei iubiri care se dăruiește în întregime în pătimire și moarte. Astfel crucea, în mod paradoxal, din semn de condamnare, de moarte, de faliment, devine semn de răscumpărare, de viață, de victorie, în care, cu privire de credință, se pot observa roadele mântuirii.

Continuând dialogul cu Nicodim, Isus aprofundează după aceea sensul mântuitor al crucii, revelând cu tot mai mare claritate că el constă în iubirea imensă a lui Dumnezeu și în dăruirea Fiului unicul născut: „Într-adevăr, atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unicul născut”. Acesta este unul din cuvintele centrale ale Evangheliei. Subiectul este Dumnezeu Tatăl, originea întregului mister creator și răscumpărător. Verbele „a iubi” și „a da” indică un act decisiv și definitiv care exprimă radicalitatea cu care Dumnezeu s-a apropiat de om în iubire, până la dăruirea totală, până la trecerea pragului ultimei noastre singurătăți, coborându-se în abisul abandonării noastre extreme, trecând prin poarta morții. Obiectul și beneficiarul iubirii divine este lumea, adică omenirea. Este un cuvânt care șterge complet ideea despre un Dumnezeu îndepărtat și străin de drumul omului, și dezvăluie, mai degrabă, adevărata sa față: El ni l-a dăruit pe Fiul său din iubire, pentru a fi Dumnezeul apropiat, pentru a ne face să simțim prezența sa, pentru a ne veni în întâmpinare și a ne duce în iubirea sa, în așa fel încât toată viața să fie animată de această iubire divină. Fiul Omului nu a venit pentru a fi slujit, ci pentru a sluji și a-și dărui viața. Dumnezeu nu o face pe stăpânul, ci iubește fără măsură. Nu manifestă atotputernicia sa în pedeapsă, ci în milostivire și în iertare. A înțelege toate acestea înseamnă a intra în misterul mântuirii: Isus a venit pentru a mântui și nu pentru a condamna; cu jertfa crucii el revelează fața de iubire a lui Dumnezeu. Și tocmai prin credința în iubirea supraabundentă dăruită nouă în Cristos Isus, noi știm că până și cea mai mică forță de iubire este mai mare decât cea mai mare forță distrugătoare și poate să transforme lumea și tocmai prin această credință noi putem avea o „speranță vrednică de crezare”, aceea în viața veșnică și în învierea trupului.

Iubiți frați și surori, cu cuvintele din prima lectură, luată din cartea Lamentațiunilor, să cerem ca toți cardinalii, arhiepiscopii și episcopii, pe care-i amintim astăzi, slujitori generoși ai Evangheliei și ai Bisericii, să poată cunoaște acum pe deplin cât de „bun este Domnul cu cel care se încrede în el, cu sufletul care-l caută” și să experimenteze că „la Domnul este îndurare și belșug de mântuire” (Ps 129). Iar noi, pelerini aflați în drum spre Ierusalimul ceresc, să așteptăm în tăcere, cu speranță fermă, mântuirea Domnului (cf. Lam 3,26), căutând să mergem pe căile binelui, susținuți de harul lui Dumnezeu, amintindu-ne mereu că „nu avem aici o cetate stătătoare, ci o căutăm pe aceea care trebuie să vină” (Ev 13,14). Amin.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 04.11.2010
Publicarea pe acest sit: 05.11.2010
Etichete: ,

Lasă un răspuns