Predica Papei la Liturghia pentru credincioşii de rit armean

Predica Sfântului Părinte Papa Francisc
la Liturghia pentru credincioșii de rit armean
duminică, 12 aprilie 2015

Salutul de la începutul celebrării

Iubiți frați și surori armeni,

Iubiți frați și surori,

În diferite ocazii am definit acest timp un timp de război, un al treilea război mondial „pe bucăți”, în care asistăm zilnic la crime odioase, la masacre sângeroase și la nebunia distrugerii. Din păcate și astăzi auzim strigătul sufocat și neglijat al atâtor frați și surori ai noștri lipsiți de apărare, care din cauza credinței lor în Cristos sau a apartenenței lor etnice sunt în mod public și atroce uciși – decapitați, răstigniți, arși de vii – sau constrânși să-și părăsească țara.

Astăzi trăim un soi de genocid cauzat de indiferența generală și colectivă, de tăcerea complice a lui Cain care exclamă: „Ce-mi pasă de fratele meu?”; „Oare sunt eu păzitorul fratelui meu?” (Gen 4,9; Omilie la Redipuglia, 13 septembrie 2014).

Omenirea noastră a trăit în secolul trecut trei mari tragedii nemaiauzite: prima, cea care în general este considerată „primul genocid din secolul al XX-lea” (Ioan Paul al II-lea și Karekin al II-lea, Declarație comună, Etchmiadzin, 27 septembrie 2001); ea a lovit poporul vostru armean – prima națiune creștină – împreună cu sirienii catolici și ortodocși, cu asirienii, cu caldeii și cu grecii. Au fost uciși episcopi, preoți, călugări, femei, bărbați, bătrâni și chiar copii și bolnavi lipsiți de apărare. Celelalte două au fost săvârșite de nazism și de stalinism. Și mai recent alte exterminări în masă, ca acelea din Cambogia, din Ruanda, din Burundi, din Bosnia. Și totuși pare că omenirea nu reușește să înceteze să verse sânge nevinovat. Pare că entuziasmul apărut la sfârșitul celui de-al doilea război mondial dispare și de dizolvă. Pare că familia umană refuză să învețe din propriile greșeli cauzate de legea terorii; și astfel și astăzi există din aceia care caută să-i elimine pe semenii proprii, cu ajutorul unora și cu tăcerea complice a altora care rămân spectatori. Încă nu am învățat că „războiul este o nebunie, o nenorocire inutilă” (cf. Omilia la Redipuglia, 13 septembrie 2014).

Dragi credincioși armeni, astăzi amintim cu inima străpunsă de durere, dar plină de speranța în Domnul Înviat, centenarul acelui eveniment tragic, al acelei exterminări enorme și nebune, pe care înaintașii voștri au îndurat-o în mod crunt. A-i aminti este necesar, ba chiar trebuincios, pentru că acolo unde nu subzistă amintirea înseamnă că răul încă ține deschisă rana; a ascunde sau a nega răul este ca și cum s-ar lăsa ca o rană să continue să sângereze fără a o trata!

Vă salut cu afect și vă mulțumesc pentru mărturia voastră.

Salut și mulțumesc pentru prezența sa pe domnul Serz Sargsyan, președinte al Republicii Armenia.

Salut cordial și pe frații mei patriarhi și episcopi: Sanctitatea Sa Karekin al II-lea, suprem patriarh și catholicos al tuturor armenilor; Sanctitatea Sa Aram I, catholicos al marii case din Cilicia; Preafericirea Sa Nerses Bedros al XIX-lea, patriarh de Cilicia al armenilor catolici; pe cei doi catholicoși al Bisericii Apostolice Armene și al Patriarhiei Bisericii armeno-catolice.

Cu certitudinea fermă că răul nu provine niciodată de la Dumnezeu, infinit de bun, și înrădăcinați în credință, să mărturisim că niciodată cruzimea nu poate fi atribuită lucrării lui Dumnezeu și, mai mult, nu trebuie deloc să găsească vreo justificare în sfântul său Nume. Să trăim împreună această celebrare îndreptând privirea noastră spre Isus Cristos Înviat, Învingător al morții și al răului!

* * *

Predica

Sfântul Ioan, care era prezent în cenacol cu ceilalți discipoli în seara aceea a primei zile după sâmbătă, prezintă că Isus a venit în mijlocul lor, a spus: „Pace vouă!” și „le-a arătat mâinile și coasta” (20,19-20), le-a arătat rănile sale. Astfel ei au recunoscut că nu era o viziune, era chiar El, Domnul, și au fost plini de bucurie.

După opt zile Isus a venit din nou în cenacol și i-a arătat lui Toma rănile, pentru ca să le atingă așa cum voia el, pentru a putea crede și a deveni și el un martor al Învierii.

Și nouă, astăzi, în această duminică pe care sfântul Ioan Paul al II-lea a voit s-o intituleze Îndurării Divine, Domnul ne arată, prin Evanghelie, rănile sale. Sunt răni de milostivire. Este adevărat: rănile lui Isus sunt răni de milostivire. În rănile sale noi am fost vindecați.

Isus ne invită să privim aceste răni, ne invită să le atingem, așa cum a făcut cu Toma, pentru a vindeca necredința noastră. Ne invită mai ales să intrăm în misterul acestor răni, care este misterul iubirii sale milostive.

Prin ele, ca într-o breșă luminoasă, noi putem vedea tot misterul lui Cristos și al lui Dumnezeu: Pătimirea sa, viața sa pământească – plină de compasiune față de cei mici și cei bolnavi – întruparea sa în sânul Mariei. Și putem merge înapoi în toată istoria mântuirii: profețiile – în special cea a Slujitorului lui Jahweh -, Psalmii, Legea și alianța, până la eliberarea din Egipt, la primul paște și la sângele mieilor jertfiți; de asemenea la patriarhi până la Abraham și apoi în noaptea timpurilor până la Abel și la sângele său care strigă din pământ. Toate acestea putem să le vedem prin rănile lui Isus Răstignit și Înviat, și ca Maria în Magnificat putem recunoaște că „milostivirea lui se extinde din generație în generație” (cf. Lc 1,50).

În fața evenimentelor tragice din istoria umană rămânem uneori parcă striviți și ne întrebăm „de ce?”. Răutatea umană poate să deschidă în lume parcă niște vârtejuri, niște mari goluri: goluri de iubire, goluri de bine, goluri de viață. Și atunci ne întrebăm: cum putem umple aceste vârtejuri? Pentru noi este imposibil; numai Dumnezeu poate umple aceste goluri pe care răul le deschide în inimile noastre și în istoria noastră. Isus, făcut om și mort pe cruce, e cel care umple abisul păcatului cu abisul milostivirii sale.

Sfântul Bernard, într-un comentariu al său la Cântarea Cântărilor (Disc. 61,3-5; Opera omnia 2,150-151), se oprește tocmai asupra misterului rănilor Domnului, folosind expresii puternice, îndrăznețe, care ne fac bine să le reluăm astăzi. Spune că „prin rănile trupului se manifestă caritatea ascunsă a inimii [lui Cristos], devine vizibil marele mister al iubirii, se arată viscerele de milostivire ale Dumnezeului nostru”.

Iată, frați și surori, calea pe care Dumnezeu ne-a deschis-o pentru a ieși, în sfârșit, din sclavia răului și a morții și a intra în pământul vieții și al păcii. Această cale este El, este Isus, Răstignit și Înviat, și sunt îndeosebi rănile sale pline de milostivire.

Sfinții ne învață că lumea se schimbă pornind de la convertirea propriei inimi, și acest lucru are loc grație milostivirii lui Dumnezeu. Pentru această, fie în fața păcatelor mele fie în fața marilor tragedii ale lumii, „conștiința se va tulbura, dar nu va fi zdruncinată pentru că îmi voi aminti de rănile Domnului. De fapt «a fost străpuns pentru fărădelegile noastre» (Is 53,5). Ce există atât de muritor care să nu poată fi desfăcut de moartea lui Cristos?” (ibid.).

Ținând privirea îndreptată spre rănile lui Isus Înviat, putem să cântăm cu Biserica: „Veșnică este îndurarea lui” (Ps 117,2); milostivirea sa este veșnică. Și cu aceste cuvinte imprimate în inimă, să mergem pe drumurile istoriei, ținându-ne de mâna Domnului și Mântuitorului nostru, viața noastră și speranța noastră.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 12.04.2015
Publicarea pe acest sit: 13.04.2015
Etichete: ,

Lasă un răspuns