Predica Papei la Liturghia din Ziua Mondială a Săracilor

Predica Sfântului Părinte Papa Francisc
Sfânta Liturghie din Ziua Mondială a Săracilor
Duminica a 33-a de peste an, 19 noiembrie 2017

Avem bucuria să frângem pâinea Cuvântului și peste puțin timp să frângem și să primim pâinea euharistică, hrane pentru drumul vieții. Avem nevoie toți de ele, fără nicio excludere, pentru că toți suntem cerșetori ai esențialului iubirii lui Dumnezeu, care ne dă sensul vieții și o viață fără sfârșit. De aceea, și astăzi întindem mâna spre el pentru a primi darurile sale.

Tocmai despre daruri vorbește parabola din evanghelie. Ne spune că noi suntem destinatarii talanților lui Dumnezeu, „fiecăruia după propria putere” (Mt 25,15). Înainte de toate recunoaștem asta: avem talanți, suntem „plini de talanți” în ochii lui Dumnezeu. De aceea nimeni nu se poate considera inutil, nimeni nu se poate considera așa de sărac încât să nu poată dărui ceva altora. Suntem aleși și binecuvântați de Dumnezeu, care dorește să ne umple cu darurile sale, mai mult decât doresc un tată și o mamă să le dea copiilor lor. Și Dumnezeu, în ochii căruia niciun fiu nu poate să fie rebutat, încredințează fiecăruia o misiune.

De fapt, ca Tată iubitor și exigent cum este, ne responsabilizează. Vedem că, în parabolă, fiecărui servitor îi sunt dați talanți de multiplicat. Însă, în timp ce primii doi realizează misiunea, al treilea servitor nu face să rodească talanții; restituie numai ceea ce a primit: „M-am temut – spune el -, m-am dus și ascuns talantul tău în pământ. Iată, ai ce este al tău” (v. 25). Acest servitor primește în schimb cuvinte dure: „rău și leneș” (v. 26). Ce nu i-a plăcut Domnului despre el? Într-un cuvânt, probabil că s-a demodat puțin și totuși este foarte actual, aș spune: omisiunea. Răul său a fost acela de a nu face binele. Și noi avem adesea ideea că n-am făcut nimic rău și pentru aceasta suntem mulțumiți, presupunând că suntem buni și drepți. Însă, astfel riscăm să ne comportăm ca slujitorul rău: nici el n-a făcut nimic rău, n-a irosit talantul, ba chiar l-a păstrat bine sub pământ. Dar a nu face rău nu este suficient. Pentru că Dumnezeu nu este un controlor care caută bilete necompostate, este un Tată care caută fii, cărora să le încredințeze bunurile sale și proiectele sale (cf. v. 14). Și este trist atunci când Tatăl iubirii nu primește un răspuns generos de iubire de la fii, care se limitează să respecte regulile, să împlinească poruncile, ca niște salariați în casa Tatălui (cf. Lc 15,17).

Servitorul rău, în pofida talantului primit de la Domnul, căruia îi place să împărtășească și să înmulțească darurile, l-a păstrat cu gelozie, s-a mulțumit să-l ocrotească. Dar nu este credincios față de Dumnezeu cel care se preocupă numai să păstreze, să mențină comorile trecutului. În schimb, spune parabola, cel care adaugă talanți noi este cu adevărat „credincios” (v. 21.23), pentru că are aceeași mentalitate a lui Dumnezeu și nu stă nemișcat: riscă din iubire, își pune viața în joc pentru alții, nu acceptă să lase toate așa cum sunt. Numai un lucru neglijează: propriul folos. Aceasta este unica omisiune corectă.

Omisiunea este și marele păcat față de cei săraci. Aici asumă un nume precis: indiferență. Înseamnă a spune: „Nu mă privește, nu este treaba mea, este vina societății”. Înseamnă a ne întoarce privirea atunci când fratele este în nevoie, înseamnă a schimba canalul imediat ce o problemă serioasă ne deranjează, înseamnă și a ne mânia în fața răului fără a face nimic. Însă Dumnezeu nu ne va întreba dacă am avut mânia justă, ci dacă am făcut binele.

Deci, concret, cum putem să-i fim plăcuți lui Dumnezeu? Când vrem să-i fim plăcuți unei persoane dragi, de exemplu oferindu-i un cadou, mai întâi trebuie să-i cunoaștem gusturile, pentru a evita ca darul să fie mai plăcut celui care-l face decât celui care-l primește. Când vrem să-i oferim ceva Domnului, găsim gusturile sale în evanghelie. Imediat după textul pe care l-am ascultat astăzi, el spune: „Tot ceea ce ați făcut unuia dintre frații mei cei mai mici, mie mi-ați făcut” (Mt 25,40). Acești frați mai mici, preaiubiți de el, sunt cel înfometat și cel bolnav, cel străin și cel închis, cel sărac și cel abandonat, cel suferind, fără ajutor și cel nevoiaș rebutat. Pe fețele lor putem să ne imaginăm imprimată fața sa; pe buzele lor, chiar dacă sunt închise de durere, cuvintele sale: „Acesta este trupul meu” (Mt 26,6). În cel sărac Isus bate la inima noastră și, însetat, ne cere iubire. Când învingem indiferența și în numele lui Isus ne dedicăm pentru frații săi mai mici, suntem prietenii săi buni și credincioși, cu care lui îi place să se întrețină. Dumnezeu apreciază mult asta, apreciază atitudinea pe care am ascultat-o în prima lectură, cea a „femeii puternice” care „își desface palma către cel umil și-și întinde mâna către cel nevoiaș” (Pr31,10.20). Aceasta este adevărata tărie: nu pumni închiși și brațe încrucișate, ci mâini active și întinse spre cei săraci, spre carnea rănită a Domnului.

Acolo, în cei săraci, se manifestă prezența lui Isus, care, bogat fiind, s-a făcut sărac (cf. 2Cor8,9). Pentru aceasta, în ei, în slăbiciunea lor, există o „forță mântuitoare”. Și dacă în ochii lumii au puțină valoare, ei sunt cei care ne deschid calea spre cer, sunt „pașaportul nostru pentru paradis”. Pentru noi este datorie evanghelică să ne îngrijim de ei, care sunt adevărata noastră bogăție, și să facem asta nu numai dându-le pâine, ci frângând cu ei și pâinea Cuvântului, ai căror cei mai naturali destinatari sunt ei. A-l iubi pe cel sărac înseamnă a lupta împotriva tuturor sărăciilor, spirituale și materiale.

Și ne va face bine asta: a ne apropia de cel care este mai sărac decât noi va atinge viața noastră. Ne va aminti ceea ce contează cu adevărat: a-l iubi pe Dumnezeu și pe aproapele. Numai aceasta durează pentru totdeauna, tot restul trece; de aceea, ceea ce investim în iubire rămâne, restul dispare. Astăzi putem să ne întrebăm: „Ce anume contează pentru mine în viață, unde investesc?”. În bogăția care trece, de care lumea nu se satură niciodată, sau în bogăția lui Dumnezeu, care dă viața veșnică? Această alegere este în fața noastră: a trăi pentru a avea pe pământ sau a da pentru a câștiga cerul. Deoarece pentru cer nu are valoare ceea ce avem, ci ceea ce dăm și „acela care adună comori pentru sine, nu este bogat înaintea lui Dumnezeu” (Lc12,21). Așadar, să nu căutăm superfluul pentru noi, ci binele pentru alții și nu ne va lipsi nimic prețios. Domnul, care are compasiune de sărăciile noastre și ne îmbracă în talanții săi, să ne dăruiască înțelepciunea de a căuta ceea ce contează și curajul de a iubi, nu în cuvinte, ci cu faptele.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 03.11.2017
Publicarea pe acest sit: 19.11.2017
Etichete: ,

Comments are closed