Predica Papei la Liturghia din Varşovia

Predica Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
la Liturghia din Piața Pilsudski din Varșovia
vineri, 26 mai 2006

Lăudat să fie Isus Cristos!

Dragi frați și surori în Cristos Domnul nostru, „împreună cu voi doresc să cânt un imn de laudă Providenței Divine, care îmi permite să mă aflu astăzi aici ca pelerin”. Acum douăzeci și șapte de ani, iubitul meu predecesor Papa Ioan Paul al II-lea își începea predica în Varșovia cu aceste cuvinte. Mi le însușesc și îi mulțumesc Domnului care mi-a permis să vin aici astăzi, în această Piață istorică. Aici, în ajunul Rusaliilor, Papa Ioan Paul al II-lea a rostit semnificativele cuvinte ale rugăciunii „Să coboare Duhul Tău și să înnoiască fața pământului”. Și a adăugat: „fața acestei țări”. Acest loc a fost martorul ceremoniei funerare solemne a marelui Primat al Poloniei, Cardinalul Stefan Wyszynski, de la a cărui moarte se împlinesc în aceste zile 25 de ani.

Dumnezeu i-a unit pe acești doi oameni nu doar prin aceeași credință, speranță și iubire, ci și prin aceleași vicisitudini umane, care i-au legat pe fiecare dintre ei atât de puternic de istoria acestui popor și de Biserica ce trăiește în mijlocul lui. La începutul pontificatului său, Papa Ioan Paul al II-lea îi scria Cardinalului Wyszynski: „Acest Papă polonez nu ar fi fost astăzi pe Scaunul lui Petru, începând un nou pontificat, plin de teamă de Dumnezeu dar și plin de încredere, dacă nu ar fi fost credința Voastră, ce nu s-a înclinat în fața închisorii și a suferinței, speranța Voastră eroică, încrederea Voastră până la sfârșit în Maica Bisericii; dacă nu ar fi fost Jasna Gora și întreagă această perioadă a istoriei Bisericii în țara noastră, legată de slujirea Voastră ca Episcop și Primat” (Scrisoarea Papei Ioan Paul al II-lea către poporul polonez, 23 octombrie 1978). Cum să nu îi mulțumim lui Dumnezeu pentru tot ceea ce s-a înfăptuit în țara voastră natală și în lumea întreagă în timpul pontificatului Papei Ioan Paul al II-lea? Sub ochii noștri au avut loc schimbări în întreg sistemul politic, economic și social. Oameni din diferite țări și-au recâștigat libertatea și demnitatea. „Să nu uităm binefacerile lui Dumnezeu” (cf. Psalmul 78,7). Vă mulțumesc și vouă pentru prezența și rugăciunea voastră. Îi mulțumesc Cardinalului Primat pentru cuvintele pe care mi le-a adresat. Îi salut pe toți Episcopii prezenți aici. Sunt bucuros că președintele și autoritățile naționale și locale au putut să fie prezente. Îmbrățișez din toată inima întreg poporul polonez, atât din țară cât și din diaspora.

„Rămâneți tari în credința voastră!” Tocmai am auzit cuvintele lui Isus: „Dacă mă iubiți, veți ține poruncile mele și eu îl voi ruga pe Tatăl, iar el vă va da un alt Mângâietor ca să fie cu voi pentru totdeauna, Duhul adevărului” (Ioan 14,15-17a). Cu aceste cuvinte Isus revelează legătura profundă ce există între credință și mărturisirea Adevărului Divin, între credință și dedicarea lui Isus Cristos în iubire, între credință și practicarea unei vieți inspirate de porunci. Toate cele trei dimensiuni ale credinței sunt roade ale acțiunii Duhului Sfânt. Această acțiune este manifestată ca o forță interioară ce armonizează inimile discipolilor cu Inima lui Cristos și îi face capabili de iubire așa după cum El i-a iubit. De aceea credința este un dar și în același timp o sarcină.

„Vă va da un alt Mângâietor, Duhul adevărului”. Credința, ca și cunoaștere și mărturisire a adevărului despre Dumnezeu și despre om, „vine din predicare, iar predicarea din cuvântul lui Cristos”, după cum spune Sf. Paul (Romani 10,17). De-a lungul istoriei Bisericii, apostolii au predicat cuvântul lui Cristos, având grijă să îl transmită intact succesorilor lor, care la rândul lor l-au transmis generațiilor ce i-au urmat, până în zilele noastre. Mulți predicatori ai Evangheliei și-au dat viața tocmai datorită fidelității lor față de adevărul cuvântului lui Cristos. Și astfel atenția față de adevăr a dat naștere Tradiției Bisericii. Ca în secolele trecute, așa și astăzi există unele persoane sau grupuri care ascund această Tradiție veche de secole, căutând să falsifice cuvântul lui Cristos și să elimine din Evanghelie acele adevăruri care în viziunea lor sunt foarte incomode pentru omul modern. Se încearcă să se creeze impresia că totul este relativ: chiar și adevărurile de credință ar depinde de situația istorică și de evoluția umană. Totuși, Biserica nu poate să facă să tacă Duhul adevărului. Succesorii apostolilor, împreună cu Papa, sunt responsabili de cu adevărul Evangheliei, și toți creștinii sunt chemați să fie părtași la această responsabilitate, acceptându-i indicațiile ce vin cu autoritate. Fiecare creștin este obligat să își verifice în mod continuu propriile convingeri cu învățăturile Evangheliei și Tradiției Bisericii în efortul de a rămâne fidel cuvântului lui Cristos chiar și atunci când acest fapt este solicitant și când, omenește vorbind, este greu de înțeles. Nu trebuie să cădem în tentația relativismului sau a subiectivismului și a interpretării selective a Sfintei Scripturi. Doar adevărul întreg ne poate deschide pentru a adera la Cristos, mort și înviat pentru mântuirea noastră.

Cristos spune: „Dacă mă iubești…” Credința nu înseamnă doar acceptarea unui număr de adevăruri abstracte despre misterele lui Dumnezeu, ale omului, ale vieții și morții, ale realităților viitoare. Credința constă într-o relație intimă cu Cristos, o relație bazată pe iubirea Celui care ne-a iubit primul (cf. 1Ioan 4,11), până la dăruirea totală de Sine. „Dumnezeu și-a arătat iubirea față de noi prin faptul că, încă pe când eram păcătoși, Cristos a murit pentru noi” (Romani 5,9). Ce alt răspuns putem să dăm unei iubiri atât de mari, dacă nu acela al unei inimi deschise și gata să iubească? Ce înseamnă însă a-l iubi pe Cristos? Înseamnă a crede în El chiar și în vremuri de încercare, urmându-l cu fidelitate chiar și pe Calea Crucii, în speranța că va veni în curând dimineața Învierii. Încredințându-ne lui Cristos, nu pierdem nimic, ci câștigăm totul. În mâinile Lui viața noastră își primește adevărata semnificație. Iubirea pentru Cristos se exprimă în voința de a armoniza viața noastră cu gândurile și sentimentele Inimii Lui. Aceasta se obține prin uniunea interioară bazată pe harul sacramentelor, întărită de rugăciunea continuă, laudă, mulțumire și penitență. Trebuie să ascultăm cu atenție inspirațiile pe care le trezește prin Cuvântul Său, prin oamenii pe care îi întâlnim, prin situațiile vieții de zi cu zi. A-l iubi înseamnă a rămâne în dialog cu El, pentru a-i cunoaște voia și pentru a o pune în aplicare.

A trăi credința personală ca o relație de iubire cu Cristos mai înseamnă însă și a fi disponibil să renunți la tot ceea ce este o negare a iubirii Sale. De aceea a spus Isus apostolilor: „Dacă mă iubiți, veți ține poruncile mele”. Care sunt însă poruncile lui Cristos? Când Domnul Isus învăța mulțimile, nu uita să întărească legea pe care Creatorul a înscris-o în inimile oamenilor și pe care apoi a formulat-o pe tablele Decalogului: „Să nu credeți că am venit să desființez Legea sau Profeții. Nu am venit să desființez, ci să împlinesc. Căci adevăr vă spun, mai înainte de a trece cerul și pământul, nici o iotă și nici o linioară nu va dispare din Lege, până nu se vor împlini toate” (Matei 5,17-18). Totuși Isus a demonstrat cu o nouă claritate centrul unificator al legilor divine revelate pe Sinai, adică iubirea lui Dumnezeu și iubirea aproapelui: „a-l iubi (pe Dumnezeu) din toată inima, din tot cugetul și din toată puterea și a-l iubi pe aproapele ca pe tine însuți este mult mai mult decât toate arderile și decât toate jertfele” (Marcu 12,33). Într-adevăr, în viața Sa și în misterul Său pascal, Isus a adus la împlinire întreaga nouă lege. Unindu-se pe Sine cu noi prin darul Duhului Sfânt, El duce cu noi și în noi „jugul” legii, care astfel devine o „povară ușoară” (Matei 11,30). În acest spirit a formulat Isus lista calităților interioare ale celor care caută să își trăiască profund credința: fericiți cei săraci cu duhul, cei care plâng, cei blânzi, cei cărora le este foame și sete de dreptate, cei milostivi, cei cu inimă curată, făcătorii de pace, cei persecutați pentru dreptate… (cf. Matei 5,3-12).

Dragi frați și surori, credința ca adeziune la Cristos este revelată ca iubire ce ne îndeamnă să promovăm binele înscris de Creator în natura fiecăruia dintre bărbații și femeile de lângă noi, în personalitatea fiecărei ființe umane și în orice există în lume. Cel care crede și iubește astfel, devine un constructor al adevăratei „civilizații a iubirii”, al cărei centru este Cristos. Acum douăzeci și șapte de ani, în acest loc, Papa Ioan Paul al II-lea spunea: „Polonia a devenit în prezent o țară cu o mărturie responsabilă specială” (Varșovia, 2 iunie 1979). Vă cer să cultivați această bogată moștenire de credință transmisă vouă de generațiile anterioare, moștenirea de gândire și de slujire a acelui mare polonez care a fost Papa Ioan Paul al II-lea. Rămâneți tari în credința voastră, transmiteți-o copiilor voștri, dați mărturie despre harul pe care l-ați experimentat din abundență prin Duhul Sfânt de-a lungul istoriei. Fie ca Maria, Regina Poloniei, să vă arate calea spre Fiul ei, și să vă însoțească în călătoria voastră spre un viitor fericit și plin de pace. Fie ca din inimile voastre să nu lipsească niciodată iubirea pentru Cristos și pentru Biserica Sa. Amin!

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: Radu Capan
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Catholica.ro
Publicarea în original: 26.05.2006
Publicarea pe acest sit: 26.05.2006
Etichete: , , ,

Lasă un răspuns