Predica Papei la Liturghia din Temuco

Predica Sfântului Părinte Papa Francisc
la Liturghia celebrată pentru progresul popoarelor
aerodromul din Maquehue, Temuco, Chile,
miercuri, 17 ianuarie 2018

„Mari, Mari” (bună ziua)

„Küme tünngün ta niemün” „Pacea să fie cu voi” (Lc 24,36).

Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru că mi-a permis să vizitez această parte frumoasă a continentului nostru, Araucanía: ținut binecuvântat de Creator cu fertilitatea imenselor câmpii verzi, păduri pline de zone uriașe cu araucani – al cincilea elogiu făcut de Gabriela Mistal făcut acestui ținut chilian –[1],  maiestuoșii săi vulcani înzăpeziți, lacurile sale și fluviile sale pline de viață. Acest peisaj ne înalță spre Dumnezeu și este ușor să vedem mâna sa în fiecare creatură. Multe generații de bărbați și femei au iubit și iubesc acest pământ cu recunoștință geloasă. Și vreau să mă opresc și să salut în mod special pe membrii poporului Mapuche, precum și celelalte popoare indigene care trăiesc în aceste ținuturi ancestrale: Rapanui (Insula Paștelui), Aymara, Quechua și Atacama, și multe altele.

Acest ținut, dacă-l privim cu ochii turiștilor, ne va lăsa extaziați, însă după aceea vom continua drumul nostru ca înainte, amintindu-ne de peisajele frumoase pe care le-am văzut; dacă în schimb ne apropiem de sol îl vom auzi cântând: „Arauco are o durere pe care n-o poate reduce la tăcere, sunt nedreptăți de secole pe care toți le văd comițându-se”[2].

În acest context de mulțumire pentru acest ținut și pentru oamenii de aici, dar și de suferință și de durere, celebrăm Euharistia. Și facem asta pe acest aerodrom Maqueue, în care au avut loc încălcări grave ale drepturilor umane. Oferim această celebrare pentru toți cei care au suferit și au murit și pentru cei care, în fiecare zi, poartă pe umeri povara atâtor nedreptăți. Și amintind aceste lucruri, să rămânem o clipă în tăcere, gândindu-ne la atâta durere și la atâta nedreptate. Jertfa lui Isus pe cruce este încărcătura întregului păcat și a durerii popoarelor noastre, o durere care trebuie răscumpărată.

În Evanghelia pe care am ascultat-o, Isus îl roagă pe Tatăl ca „toți să fie una” (In 17,21). Într-o oră crucială din viața sa se oprește să ceară unitatea. Inima sa știe că una dintre cele mai rele amenințări care lovește și va lovi poporul său și toată omenirea va fi dezbinarea și ciocnirea, samavolnicia unora asupra altora. Câte lacrimi vărsate! Astăzi vrem să ne însușim această rugăciune a lui Isus, vrem să intrăm cu El în această grădină de durere, și cu durerile noastre, pentru a-i cere Tatălui cu Isus: și noi să fim una. Să nu permitem ca să ne învingă ciocnirea sau dezbinarea.

Această unitate, implorată de Isus, este un dar care trebuie cerut cu insistență pentru binele acestui pământ al nostru și al fiilor săi. Și trebuie să fim atenți la posibilele ispite care pot să apară și „să polueze de la rădăcină” acest dar pe care Dumnezeu vrea să ni-l dea și cu care ne invită să fim protagoniști autentici ai istoriei. Care sunt aceste ispite? Una dintre ele este aceea a sinonimelor false.

1. Sinonimele false

Una dintre principalele ispite de înfruntat este aceea de a confunda unitatea cu uniformitatea. Isus nu-i cere Tatălui său ca toți să fie egali, identici; pentru că unitatea nu se naște nici nu se va naște din neutralizarea sau reducerea la tăcere a diferențelor. Unitatea nu este un simulacru nici de integrare forțată nici de marginalizare armonizatoare. Bogăția unui ținut se naște tocmai din faptul ca fiecare component să știe să împărtășească propria înțelepciune cu celelalte. Nu este și nu va fi o uniformitate asfixiantă care se naște în mod normal din predominare și din forța celui mai puternic, și nici o separare care să nu recunoască bunătatea altora. Unitatea cerută și oferită de Isus recunoaște ceea ce fiecare popor, fiecare cultură este invitată să aducă acestui ținut binecuvântat. Unitatea este o diversitate reconciliată pentru că nu tolerează ca în numele său să se legitimeze nedreptățile personale sau comunitare. Avem nevoie de bogăția pe care fiecare popor poate să o ofere și trebuie să lăsăm deoparte logica de a crede că există culturi superioare și culturi inferioare. Un frumos chamal (mantie) cere țesători care să cunoască arta de a armoniza diferitele materiale și culori; să știe să dea timp fiecărui lucru și fiecărei faze. Va putea să fie imitata în mod industrial, dar toți vom recunoaște că este o îmbrăcăminte confecționată sintetic. Arta unității cere și invocă artizani autentici care să știe să armonizeze diferențele în „laboratoarele” satelor, străzilor, piețelor și ale diferitelor peisaje. Unitatea nu este o artă de birou, nici nu este făcută numai din documente, este o artă a ascultării și a recunoașterii. În asta este înrădăcinată frumusețea sa precum și rezistența sa cu trecerea timpului și a intemperiilor pe care va trebui să le înfrunte.

Unitatea de care au nevoie popoarele noastre cere ca să ne ascultăm, dar mai ales ca să ne recunoaștem, ceea ce nu înseamnă numai „a primi informații despre alții […] ci a aduna ceea ce Duhul a semănat în ei ca un dar și pentru ei”[3]. Asta ne introduce pe calea solidarității ca mod de a țese unitatea, ca mod de a construi istoria; acea solidaritate care ne face să spunem: avem nevoie unii de alții în diferențele noastre pentru ca acest pământ să continue să fie frumos. Este unica armă pe care o avem împotriva „despăduririi” speranței. Iată pentru ce noi cerem: Doamne, fă-ne artizani ai unității.

2. Armele unității

Unitatea, dacă vrea să fie construită pornind de la recunoaștere și de la solidaritate, nu poate să accepte orice mijloc pentru acest scop. Există două forme de violență în loc să înainteze procesele de unitate și reconciliere ajung să le amenințe. În primul rând, trebuie să fim atenți la elaborarea de acorduri „frumoase” care nu ajung niciodată să se concretizeze. Cuvinte frumoase, proiecte încheiate, da – și necesare – dar care nedevenind concrete ajung să „șteargă cu cotul ceea ce s-a scris cu mâna”. Și aceasta este violență. De ce? Pentru că frustrează speranța.

În al doilea rând, nu se poate face abstracție să se susțină că o cultură a recunoașterii reciproce nu se poate construi pe baza violenței și a distrugerii care până la urmă cer prețul de victime umane. Nu se poate cere recunoașterea eliminării celuilalt, pentru că asta produce ca unic rezultat violență și dezbinare mai mare. Violența cheamă violență, distrugerea mărește fractura și separarea. Violența ajunge să facă falsă cauza mai dreaptă. Pentru aceasta spunem „nu violenței care distruge”, în niciuna dintre cele două forme ale sale.

Aceste atitudini sunt ca lava de vulcan care distruge totul, arde totul, lăsând în urma sa numai sterilitate și dezolare. În schimb, să încercăm și să nu încetăm să căutăm dialogul pentru unitate. Pentru aceasta spune cu putere: Doamne, fă-ne artizani ai unității tale.

Noi toți care, într-o anumită măsură, suntem oameni luați din pământ (Gen 2,7), suntem chemați la viața bună (Küme Mongen), așa cum ne amintește înțelepciunea ancestrală a poporului Mapuche. Cât drum este de parcurs, cât drum pentru a învăța!,Küme Mongen, o năzuință profundă care provine nu numai din inimile noastre, ci răsună ca un strigăt, ca o cântarea în toată creația. De aceea, fraților, pentru fiii din acest ținut, pentru fiii fiilor lor, să spunem Tatălui cu Isus: și noi să fim una: Doamne, fă-ne artizani ai unității.

Note:
[1] Cf. Elogios de la tierra de Chile.
[2] Violeta Parra, Arauco tiene una pena.
[3] Exortația apostolică Evangelii gaudium, 246.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 17.01.2018
Publicarea pe acest sit: 17.01.2018
Etichete: , ,

Lasă un răspuns