Predica Papei la Liturghia din Tbilisi

Predica Sfântului Părinte Papa Francisc
la Liturghia din Tbilisi, Georgia
stadionul „M. Meskhi”, 1 octombrie 2016

Printre multele comori ale acestei splendide țări se evidențiază marea valoare a femeilor. Ele – scria sfânta Tereza a Pruncului Isus, a cărei comemorare o avem astăzi – „îl iubesc pe Dumnezeu în număr mult mai mare decât bărbații” (Scrieri autobiografice, Manuscris A, 66). Aici în Georgia există atâtea bunici și mame care continuă să păstreze și să transmită credința, semănată în această țară de sfânta Nino, și duc apa proaspătă a mângâierii lui Dumnezeu în atâtea situații de deșert și conflict.

Acest lucru ne ajută să înțelegem frumusețea a ceea ce Domnul spune astăzi în prima lectură: „După cum o mamă mângâie un copil, tot așa vă voi mângâia” (Is 66,13). După cum o mamă ia asupra sa poverile și trudele copiilor săi, tot așa lui Dumnezeu îi place să ia asupra sa păcatele noastre și neliniștile noastre; El, care ne cunoaște și ne iubește infinit, este sensibil la rugăciunea noastră și știe să șteargă lacrimile noastre. Privindu-ne, de fiecare dată se emoționează și se înduioșează, cu o iubire viscerală, pentru că, dincolo de răul de care suntem capabili, suntem mereu copiii săi; dorește să ne ia în brațe, să ne ocrotească, să ne elibereze de pericole și de rău. Să lăsăm să răsune în inima noastră aceste cuvinte pe care astăzi ni le adresează: „Ca o mamă, eu vă voi mângâia”.

Mângâierea de care avem nevoie, în mijlocul evenimentelor tulburi ale vieții, este tocmai prezența lui Dumnezeu în inimă. Pentru că prezența sa în noi este izvorul adevăratei mângâieri, care rămâne, care eliberează de rău, aduce pacea și face să crească bucuria. Pentru aceasta, dacă vrem să trăim ca niște mângâiați, trebuie să-i deschidem poarta și să nu-l ținem afară. Există porțile mângâierii de ținut mereu deschise, pentru că lui Isus îi place să intre pe acolo: Evanghelia citită astăzi și purtată mereu cu noi, rugăciunea tăcută și adoratoare, Spovada, Euharistia. Prin aceste porți Domnul intră și dă un nou gust lucrurilor. Dar când poarta inimii se închide, lumina sa nu ajunge și se rămâne în întuneric. Atunci ne obișnuim cu pesimismul, cu lucrurile care nu merg, cu realitățile care nu se vor schimb niciodată. Și ajungem să ne închidem în tristețe, în subteranele angoasei, singuri înlăuntrul nostru. Dacă în schimb deschidem larg porțile mângâierii, intră lumina Domnului!

Dar Dumnezeu nu ne mângâie numai în inimă; de fapt, prin profetul Isaia adaugă: „În Ierusalim veți fi mângâiați” (66,13). În Ierusalim, adică în cetatea lui Dumnezeu, în comunitate: când suntem uniți, când există comuniune între noi acționează mângâierea lui Dumnezeu. În Biserică se găsește mângâiere, este casa mângâierii: aici Dumnezeu dorește să mângâie. Putem să ne întrebăm: eu, care sunt în Biserică, sunt purtător al mângâierii lui Dumnezeu? Știu să-l primesc pe celălalt ca oaspete și să-l mângâi pe cel pe care-l văd obosit și dezamăgit? Chiar și când îndură chinuri și închideri, creștinul este chemat mereu să reverse speranță în cel care este resemnat, să-l reînsuflețească pe cel care este descurajat, să ducă lumina lui Isus, căldura prezenței sale, alinarea iertării sale. Atâția suferă, experimentează încercări și nedreptăți, trăiesc în neliniște. Este nevoie de ungerea inimii, de această mângâiere a Domnului care nu elimină problemele, ci dăruiește forța iubirii, care știe să poarte durerea în pace. A primi și a duce mângâierea lui Dumnezeu: această misiune a Bisericii este urgentă. Iubiți frați și surori, să ne simțim chemați la aceasta: nu să ne fosilizăm în ceea ce nu merge în jurul nostru sau să ne întristăm datorită vreunui dezacord pe care-l vedem între noi. Nu face bine să ne obișnuim cu un „microclimat” eclezial închis; ne face bine să împărtășim orizonturi largi, orizonturi deschise de speranță, trăind curajul umil de a deschide porțile și a ieși din noi înșine.

Însă există o condiție de fond pentru a primi mângâierea lui Dumnezeu, pe care Cuvântul său ne-o amintește astăzi: să devenim mici precum copiii (cf. Mt 18,3-4), să fim „ca un copil în brațele mamei sale” (Ps 130,2). Pentru a primi iubirea lui Dumnezeu este necesară această micime a inimii: numai fiind mici, de fapt, putem să fim ținuți în brațe de mama.

Cine se face mic ca un copil – ne spune Isus – „este cel mai mare în împărăția cerurilor” (Mt 18,4). Adevărata măreție a omului constă în a se face mic în fața lui Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu nu este cunoscut cu gânduri înalte și mult studiu, ci cu micimea unei inimi umile și încrezătoare. Pentru a fi mari în fața Celui Preaînalt nu trebuie să acumulăm onoruri și prestigiu, bunuri și succese pământești, ci să ne golim de noi înșine. Copilul este tocmai cel care nu are nimic de dat și totul de primit. Este fragil, depinde de tata și de mama. Cine se face mic ca un copil devine sărac de sine, dar bogat în Dumnezeu.

Copiii, care nu au probleme să-l înțeleagă pe Dumnezeu, au atâtea să ne învețe: ne spun că El face lucruri mari cu acela care nu-i opune rezistență, cu acela care este simplu și sincer, lipsit de duplicități. Ne arată asta Evanghelia, unde se fac mari minunății cu lucruri mici: cu puține pâini și doi pești (cf. Mt 14,15-20), cu un grăunte de muștar (cf. Mc 4,30-32), cu un bob de grâu care moare în pământ (cf. In 12,24), cu un singur pahar de apă dăruit (cf. Mt 10,42), cu două monede mici ale unei văduve sărace (cf. Lc 21,1-4), cu umilința Mariei, slujitoarea Domnului (cf. Lc 1,46-55).

Iată măreția surprinzătoare a lui Dumnezeu, a unui Dumnezeu plin de surprize și căruia îi plac surprizele: să nu pierdem niciodată dorința și încrederea surprizelor lui Dumnezeu! Și ne va face bine să ne amintim că suntem mereu și înainte de toate fiii săi: nu stăpâni ai vieții, ci fii ai Tatălui; nu adulți autonomi și autosuficienți, ci fii care au nevoie mereu să fie luați în brațe, să primească iubire și iertare. Fericite sunt comunitățile creștine care trăiesc această simplitate evanghelică genuină! Sărace în mijloace, sunt bogate în Dumnezeu. Fericiți păstorii care nu merg pe logica succesului lumesc, ci urmează legea iubirii: primirea, ascultarea, slujirea. Fericită Biserica ce nu se încredințează criteriilor funcționalismului și ai eficienței organizatoare și nu se îngrijește de propria imagine. Mică turmă iubită din Georgia, care atât de mult te dedici carității și formării, primește încurajarea Bunului Păstor, încredințează-te Lui care te ia pe umeri și te mângâie!

Aș vrea să rezum aceste gânduri cu câteva cuvinte ale sfintei Tereza a Pruncului Isus, pe care o amintim astăzi. Ea ne indică „mica sa cale” spre Dumnezeu, „abandonarea copilului mic, care adoarme fără teamă în brațele tatălui său”, pentru că „Isus nu cere gesturi mari, ci numai abandonarea și recunoștința” (Scrieri autobiografice, Manuscris B, 1). Însă, din păcate – scria atunci dar e adevărat și astăzi – Dumnezeu găsește „puține inimi care să se abandoneze Lui fără rezerve, care să înțeleagă toată duioșia Iubirii sale infinite” (ibid.). Tânăra sfântă și învățătoare a Bisericii, în schimb, era expertă în „știința Iubirii” (ibid.) și ne învață că „perfecta caritate constă în suportarea defectelor celorlalți, în a nu surprins de slăbiciunile lor, în a fi edificați și de cele mai mici acte de virtute care se văd practicate de ei”; ne amintește și că „nu poate rămâne închisă caritatea în adâncul inimii” (Manuscris C, 12). Să cerem astăzi, toți împreună, harul unei inimi simple, care crede și trăiește în forța blândă a iubirii; să cerem să trăim cu încredere senină și totală în milostivirea lui Dumnezeu.

* * *

Salut la sfârșitul sfintei Liturghii

Sunt recunoscător Monseniorului Pasotto pentru cuvintele respectuoase pe care mi le-a adresat în numele comunității latine, armene și asiro-caldee. Îl salut pe patriarhul Sako și pe episcopii caldei, pe Monseniorul Minassian și pe cei care au venit din vecina Armenie, și pe voi toți, iubiți credincioși care proveniți din diferite regiuni ale Georgiei. Îi mulțumesc domnului președinte, autorităților, iubiților prieteni din Biserica Apostolică Armeană și din confesiunile creștine venite aici, și în mod deosebit pe credincioșii din Biserica ortodoxă georgiană prezenți. În timp ce vă cer cu rugăminte să vă rugați pentru mine, asigur amintirea mea pentru voi toți și reînnoiesc mulțumirea mea. Didi madloba! [multe mulțumiri!].

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 01.10.2016
Publicarea pe acest sit: 01.10.2016
Etichete: , ,

Comments are closed