Predica Papei la Liturghia din solemnitatea Tuturor Sfinţilor

Predica Sfântului Părinte
la Sfânta Liturghia din
solemnitatea Tuturor Sfinților
Cimitirul Verano, 1 noiembrie 2014

Când, în prima lectură, am auzit acest glas al îngerului care a strigat cu glas tare celor patru îngeri cărora le-a fost dat să devasteze pământul și marea, să distrugă totul: „Nu dăunați pământului și nici mării, și nici arborilor”, mie mi-a venit în minte o frază care nu este aici, dar este în inima noastră a tuturor: „Oamenii sunt capabili să facă asta, mai bine decât voi”. Noi suntem capabili să dăunăm pământului mai bine decât îngerii. Și asta o facem, asta o facem: dăunăm creației, dăunăm vieții, dăunăm culturilor, dăunăm valorilor, dăunăm speranței. Și câtă nevoie avem de forța Domnului pentru ca să ne sigileze cu iubirea sa și cu forța sa, pentru a opri această nebună cursă de distrugere. Distrugere a ceea ce El ne-a dat, a celor mai frumoase lucruri pe care El le-a făcut pentru noi, pentru ca noi să le ducem înainte, să le facem să crească, să dea roade… Când, în sacristie, priveam fotografiile de acum 71 de ani [Papa face aluzie la bombardarea Romei care a lovit cartierul în care se află cimitirul], m-am gândit: „Acest lucru a fost atât de grav, atât de dureros. Asta e nimic în comparație cu ceea ce se întâmplă astăzi”. Omul ia în stăpânire totul, se crede Dumnezeu, se crede regele. Și războaiele: războaiele care continuă, nu tocmai pentru a semăna sămânță de viață. Pentru a distruge. Dar, este industria distrugerii. Este și un sistem de viață care atunci când lucrurile nu se pot aranja, se aruncă: se aruncă copiii, se aruncă bătrânii, se aruncă tinerii fără loc de muncă… Această devastare a făcut-o această cultură a rebutului. Se aruncă popoare… Aceasta este prima imagine care mi-a venit, când am auzit această lectură.

A doua imagine, în aceeași lectură: această mulțime imensă, pe care nimeni n-o putea număra, din toate națiunile, triburile, popoarele și limbile… Popoarele, oamenii… Acum începe frigul: acești săraci, care trebuie să fugă pentru a-și salva viața, din casele lor, din popoarele lor, din satele lor, în deșert… și trăiesc în corturi, simt frigul, fără medicamente, înfometați… pentru că dumnezeul-om a pus stăpânire pe creație, pe tot ceea ce a făcut frumos Dumnezeu pentru noi. Dar cine plătește sărbătoarea? Ei! Cei mici, cei săraci, cei care din persoană au ajuns rebut. Și asta nu este istorie veche: se întâmplă astăzi. „Dar, părinte, este departe…” – Și aici! [În] toate părțile. Se întâmplă astăzi. Voi spune mai mult: se pare că acești oameni, acești copii înfometați, bolnavi, se pare că ei nu contează, că sunt dintr-o altă specie, nu sunt umani. Și această mulțime este în fața lui Dumnezeu și cere: „Vă rog, mântuire! Vă rog, pace! Vă rog, pâine! Vă rog, loc de muncă! Vă rog, copii și bunici! Vă rog, tineri cu demnitatea de a putea munci!”. Dar cei persecutați, printre ei, cei care sunt persecutați pentru credință… „Unul dintre bătrâni a luat cuvântul și m-a întrebat: «Cine sunt aceștia, care poartă haine albe, și de unde vin?» […] «Aceștia vin din strâmtorarea cea mare; ei și-au spălat veșmintele, le-au curățat în sângele Mielului»”.

Și astăzi, fără a exagera, astăzi, în ziua Tuturor Sfinților, aș vrea ca noi să ne gândim la toți aceștia, la sfinții necunoscuți. Păcătoși ca și noi, mai rău de cât noi, dar distruși. La atâția care vin din strâmtorarea cea mare: cea mai mare parte din lume este în strâmtorare. Și Domnul sfințește acest popor, păcătos ca și noi, dar îl sfințește cu strâmtorarea.

Și la sfârșit, a treia imagine. Dumnezeu. Prima, devastarea; a doua, victimele; a treia, Dumnezeu. Dumnezeu: „Acum suntem fii ai lui Dumnezeu”, am auzit în lectura a doua. „Și ce vom fi nu s-a arătat încă. Dar știm că atunci când se va arăta Fiul lui Dumnezeu vom fi asemenea lui, pentru că îl vom vedea așa cum este”, adică: speranța. Și aceasta este binecuvântarea Domnului pe care încă o avem: speranța. Speranța ca el să aibă milă de poporul său, să aibă milă de aceștia care sunt în strâmtorarea cea mare. Și să aibă milă de distrugători și să se convertească. Și astfel, sfințenia Bisericii merge înainte: cu acești oameni, cu noi care îl vom vedea pe Dumnezeu așa cum este. Și care trebuie să fie atitudinea noastră, dacă vrem să intrăm în acest popor și să mergem spre Tatăl, în această lume de devastare, în această lume de războaie, în această lume de strâmtorare? Atitudinea noastră, am auzit în Evanghelie: este atitudinea Fericirilor. Numai acel drum ne va duce la întâlnirea cu Dumnezeu. Numai acel drum ne va salva de la distrugere, de la devastarea pământului, a creației, a moralei, a istoriei, a familiei, a toate. Numai acel drum: dar ne va face să trecem prin lucruri urâte, să știți! Ne va aduce probleme. Persecuție. Dar numai acel drum ne va duce înainte. Și astfel, acest popor care suferă așa de mult astăzi datorită egoismului devastatorilor, al fraților noștri devastatori, acest popor merge înainte cu Fericirile, cu speranța de a-l găsi pe Dumnezeu, de a-l găsi pe Domnul între patru ochi, cu speranța de a deveni sfinți, în acel moment al întâlnirii definitive cu El.

Domnul să ne ajute și să ne dea harul acestei speranțe, dar și harul curajului de a ieși din tot ceea ce este distrugere, devastare, relativism al vieții, excludere a altora, excludere a valorilor, excludere a tot ceea ce Domnul ne-a dat: excludere a păcii. Să ne elibereze de asta și să ne dea harul de a merge cu speranța de a fi într-o zi între patru ochi cu El. Și această speranță, frați și surori, nu dezamăgește.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcul
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 01.11.2014
Publicarea pe acest sit: 03.11.2014
Etichete: ,

Lasă un răspuns