Predica Papei la Liturghia din Santiago de Compostela

Predica Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
la Liturghia celebrată în Plaza del Obradoiro
din Santiago de Compostela
sâmbătă, 6 noiembrie 2010

Preaiubiți frați întru Isus Cristos,

Aduc mulțumire lui Dumnezeu pentru darul de a putea fi aici, în această splendidă piață plină de artă, cultură și semnificații spirituale. În acest An Sfânt, vin ca pelerin printre pelerini, însoțindu-i pe atâția care vin până aici însetați de credința în Cristos înviat. Credință vestită și transmisă cu fidelitate de către Apostoli, ca și Sfântul Iacob cel Mare, care este venerat la Compostela din vremuri străvechi.

Sunt recunoscător pentru cuvintele cordiale de bun venit ale Mons. Julian Barrio Barrio, Arhiepiscop al acestei Biserici particulare, și pentru prezența amabilă a Altețelor Regale Principii de Asturias, a Cardinalilor precum și a numeroșilor frați întru episcopat și întru preoție. Salutul meu cordial se îndreaptă și spre parlamentarii europeni, membri ai intergrupului „Camino de Santiago”, precum și spre autoritățile naționale, regionale și locale care au dorit să fie prezente la această celebrare. Toate acestea sunt un semn al respectului față de Succesorul lui Petru și al sentimentului profund pe care Sfântul Iacob din Compostela îl trezește în Galicia și în alte locuri ale Spaniei, care îl recunoaște pe Apostol ca patronul și protectorul său. Un salut călduros și persoanelor consacrate, seminariștilor și credincioșilor care participă la această celebrare euharistică și, cu o particulară emoție, pelerinilor, constructori ai spiritului genuin iacobin, fără de care s-ar înțelege prea puțin sau chiar nimic din ceea ce se desfășoară aici.

O frază din prima lectură afirmă cu o simplitate de admirat: „Apostolii dădeau mărturie cu multă putere despre învierea Domnului Isus” (Faptele Apostolilor 4,33). Într-adevăr, punctul de plecare pentru tot ceea ce creștinismul a fost și continuă să fie nu este o inițiativă sau un proiect omenesc, ci Dumnezeu, care îl declară pe Isus drept și sfânt în fața sentinței tribunalului omenesc care l-a condamnat ca blasfemiator și subversiv; care l-a smuls pe Isus Cristos din moarte; Dumnezeu, care va face dreptate tuturor celor care sunt în mod nedrept umiliți de istorie.

Martori ai acestor lucruri suntem noi și Duhul Sfânt pe care Dumnezeu l-a dăruit celor care ascultă de El” (Fapte 5,32), spun apostolii. Într-adevăr, ei au dat mărturie despre viața, moartea și învierea lui Isus Cristos, pe care l-au cunoscut în timp ce predica și înfăptuia miracole. Nouă, iubiți frați, ne revine astăzi să urmăm exemplul apostolilor, cunoscându-l pe Domnul zi de zi tot mai mult și dând o mărturie clară și validă despre Evanghelia Sa. Nu există o comoară mai mare pe care să putem să o oferim contemporanilor noștri. Astfel îl vom imita și pe Sfântul Pavel care, în mijlocul necazurilor, naufragiilor și singurătății, proclama triumfător: „Noi avem această comoară în vase de lut pentru ca puterea imensă să fie de la Dumnezeu, și nu de la noi” (2Corinteni 4,7).

Împreună cu aceste cuvinte ale Apostolului neamurilor sunt înseși cuvintele Evangheliei pe care tocmai am ascultat-o, și care invită la a trăi după smerenia lui Cristos, care, urmând în toate voința Tatălui, a venit „ca să slujească și să-și dea viața ca răscumpărare pentru cei mulți” (Matei 20,28). Pentru ucenicii care doresc să îl urmeze și să îl imite pe Cristos, a-l sluji pe aproapele nu mai este o simplă opțiune, ci o parte esențială a propriei ființe. O slujire care nu se măsoară în baza criteriilor mondene ale imediatului, ale materialului și ale aparenței, ci face prezentă iubirea lui Dumnezeu pentru toți oamenii și în toate dimensiunile lor, și dă mărturie despre El, chiar și cu gesturile cele mai simple. Propunând acest nou fel de a se relaționa în comunitate, bazat pe logica iubirii și a slujirii, Isus se adresează și „capilor poporului”, pentru că acolo unde nu există un angajament pentru ceilalți izvorăsc forme de intimidare și exploatare care nu lasă spațiu unei promovări umane autentice și integrale. Doresc ca acest mesaj să ajungă mai ales la tineri: tocmai vouă, acest conținut esențial al Evangheliei vă indică drumul pentru ca, renunțând la un mod de gândire egoist, neprevăzător, așa cum de atâtea ori vi se propune, și asumându-l pe cel al lui Isus, să puteți să vă realizați pe deplin și să fiți sămânță de speranță.

Acest lucru ni-l amintește și celebrarea acestui An Sfânt Compostelan. Și aceasta este ceea ce în străfundul inimii, știind în mod explicit sau simțind fără a ști să exprime cu cuvintele, trăiesc atâția pelerini care merg pe jos până la Santiago de Compostela pentru a-l îmbrățișa pe Apostol. Oboseala mersului, varietatea peisajelor, întâlnirea cu persoane de altă naționalitate, îi deschid spre ceea ce ne unește mai profund și mai comun ca oameni: ființe în căutare, ființe care au nevoie de adevăr și de frumusețe, de o experiență de har, de iubire și de pace, de iertare și de mântuire. Și în cel mai ascuns dintre toți acești oameni răsună prezența lui Dumnezeu și acțiunea Spiritului Sfânt. Da, fiecare om care face liniște înlăuntrul său și se îndepărtează de gândurile, dorințele și preocupările imediate, omul care se roagă, Dumnezeu îl luminează pentru ca să îl întâlnească și să îl recunoască pe Cristos. Cine face pelerinajul la Santiago, în fond, o face pentru a se întâlni mai ales cu Dumnezeu, care, reflectat în maiestatea lui Cristos, îl primește și îl binecuvântează sosind la Portico de la Gloria.

De aici, ca mesager al Evangheliei pe care Petru și Iacob au semnat-o cu propriul sânge, doresc să îmi îndrept privirea spre Europa care a mers în pelerinaj la Compostela. Care sunt marile sale nevoi, temeri și speranțe? Care este contribuția specifică și fundamentală a Bisericii în această Europă care a parcurs în ultima jumătate de secol un drum către noi configurații și proiecte? Aportul său este centrat într-o realitate atât de simplă și decisivă ca aceasta: că Dumnezeu există și că El este cel care ne-a dat viața. Numai El este absolutul, iubire credincioasă și neschimbătoare, scop infinit care se întrevede în spatele tuturor bunurilor, adevărurilor și frumuseților minunate ale acestei lumi; minunate dar insuficiente pentru inima omului. A înțeles bine acest lucru Sfânta Tereza a lui Isus când a scris: „Dumnezeu singur ajunge”. Este o tragedie că în Europa, mai ales în secolul al XIX-lea, s-a afirmat și s-a răspândit convingerea că Dumnezeu este antagonistul omului și dușmanul libertății sale. Cu aceasta se dorea să se pună în umbră adevărata credință biblică în Dumnezeu, care a trimis în lume pe Fiul Său Isus Cristos pentru ca nimeni să nu moară, ci toți să aibă viața veșnică (cf. Ioan 3,16).

Autorul sacru afirmă categoric în fața unui păgânism pentru care Dumnezeu este invidios pe om sau îl disprețuiește: cum ar fi creat Dumnezeu toate lucrurile dacă nu le-ar fi iubit, El care în infinita sa plinătate nu are nevoie de nimic? (cf. Înțelepciunea lui Solomon 11,24.26). Cum s-ar fi revelat oamenilor dacă nu ar fi dorit să îi protejeze? Dumnezeu este originea existenței noastre și fundamentul și culmea libertății noastre, și nu adversarul ei. Cum se poate baza omul muritor pe sine însuși și cum poate omul păcătos să se împace cu sine însuși? Cum este posibil să se facă o tăcere publică asupra realității celei dintâi și esențiale a vieții omenești? Cum poate ceea ce este mai determinant în ea să fie închis în simpla intimitate sau trimis în penumbră? Noi, oamenii, nu putem trăi în întuneric, fără a vedea lumina soarelui. Și atunci, cum este posibil să îi fie negat lui Dumnezeu, soarele inteligențelor, puterea voinței și magnetul inimilor noastre, dreptul de a propune această lumină care risipește orice întuneric? De aceea, este necesar ca Dumnezeu să răsune din nou cu bucurie sub cerurile Europei; ca acest cuvânt sfânt să nu mai fie rostit în zadar; să nu fie răsturnat făcându-l să slujească unor scopuri care nu îi sunt proprii. Trebuie să fie rostit cu sfințenie. Este necesar să îl percepem astfel în viața de zi cu zi, în liniștea muncii, în iubirea fraternă și în dificultățile pe care anii le aduc cu sine.

Europa trebuie să se deschidă către Dumnezeu, să iasă fără teamă spre întâlnirea cu El, să lucreze cu harul Său pentru acea demnitate a omului pe care au descoperit-o cele mai bune tradiții: dincolo de cea biblică, fundamentală în acest sens, cele ale epocii clasice, medievale și moderne, din care s-au născut marile creații filozofice și literare, culturale și sociale ale Europei. Acest Dumnezeu și acest om sunt cei care s-au manifestat în mod concret și istoric în Cristos. Cristos pe care putem să îl găsim pe drumurile care duc la Compostela, dat fiind că pe ele se găsește o cruce care așteaptă și orientează la intersecții. Această cruce, semn suprem al iubirii duse până la extrem, și de aceea dar și iertare în același timp, trebuie să fie steaua noastră polară în noaptea vremii. Cruce și iubire, cruce și lumină au fost sinonime în istoria noastră, pentru că Cristos s-a lăsat bătut în cuie pe ea pentru a ne da suprema mărturie a iubirii Sale, pentru a ne invita la iertare și reconciliere, pentru a ne învăța să învingem răul cu binele. Nu încetați să învățați lecțiile acestui Cristos de la intersecțiile drumurilor și ale vieții; în El ne vine în întâmpinare Dumnezeu ca prieten, tată și călăuză. O, Cruce binecuvântată, strălucește întotdeauna pe pământurile Europei!

Dați-mi voie să proclam de aici slava omului, să avertizez cu privire la amenințările la adresa demnității sale prin lipsirea de valorile și bogățiile sale originare, prin marginalizarea sau moartea impuse celor mai slabi și săraci. Nu se poate da cult lui Dumnezeu fără a-l proteja pe om, fiul său, și nu poate fi slujit omul fără a ne întreba cine este Tatăl său și a răspunde la întrebarea despre el. Europa științei și a tehnologiei, Europa civilizației și a culturii, trebuie să fie în același timp Europa deschisă la transcendență și la înfrățirea cu alte continente, către Dumnezeul viu și adevărat plecând de la omul viu și adevărat. Aceasta este ceea ce Biserica dorește să aducă Europei: a veghea pentru Dumnezeu și a veghea pentru om, plecând de la înțelegerea amândurora care ne este oferită în Isus Cristos.

Iubiți prieteni, să ridicăm o privire plină de speranță spre tot ceea ce Dumnezeu ne-a promis și ne oferă. Fie ca El să ne dăruiască forța Sa, să întărească această Arhidieceză compostelană, să însuflețească credința fiilor săi și să îi ajute să se mențină fideli vocației lor de a semăna și a da vigoare Evangheliei, și pe alte meleaguri. Fie ca Sfântul Iacob, prietenul Domnului, să obțină binecuvântări din abundență pentru Galicia, pentru celelalte populații ale Spaniei, ale Europei și ale atâtor alte locuri dincolo de mări, unde Apostolul este semn al identității creștine și promotor al vestirii lui Cristos. Amin!

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Cristian A. Sabău
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Catholica.ro
Publicarea în original: 06.11.2010
Publicarea pe acest sit: 06.11.2010
Etichete: , , ,

Lasă un răspuns