Predica Papei la Liturghia din San Giovanni Rotondo

Predica Sfântului Părinte Papa Francisc
la c
oncelebrare euharistică
Platoul bisericii „Sfântul Pius de Pietrelcina”,
San Giovanni Rotondo, 17 martie 2018

 

 

Din lecturile biblice pe care le-am ascultat aș vrea să iau trei cuvinte: rugăciune, micime, înțelepciune.

Rugăciune. Evanghelia de astăzi ni-l prezintă pe Isus care se roagă. Din inima sa izvorăsc aceste cuvinte: „Te preamăresc, Tată, Domn al cerului și al pământului…” (Mt 11,25). Lui Isus rugăciunea îi venea spontan, dar nu era un optional: era obișnuit să se retragă în locuri pustii ca să se roage (cf. Mc 1,35); dialogul cu Tatăl era pe primul loc. Și discipolii au descoperit astfel cu naturalețe cât de importantă era rugăciunea, până când într-o zi i-au cerut: „Doamne, învață-ne să ne rugăm” (Lc11,1). Dacă vrem să-l imităm pe Isus, să începem și noi de unde începea El, adică de la rugăciune.

Putem să ne întrebăm: noi creștinii ne rugăm suficient? Adesea, în momentul rugăciunii, vin în minte atâtea scuze, atâtea lucruri urgente de făcut… Uneori, după aceea, se pune deoparte rugăciunea pentru că suntem cuprinși de un activism care devine neconcludent atunci când se uită „partea cea mai bună” (Lc 10,42), când se uită că fără El nu putem face nimic (cf. In 15,5) – a astfel lăsăm rugăciunea. Sfântul Pius, la cincizeci de ani de la plecarea sa în cer, ne ajută, pentru că a voit să ne lase ca moștenire rugăciunea. El recomanda: „Rugați-vă mult, fiii mei, rugați-vă mereu, fără a înceta vreodată” (Cuvinte la a doua Întâlnire internațională a grupurilor de rugăciune, 5 mai 1966).

În Evanghelie, Isus ne arată și cum să ne rugăm. Înainte de toate spune: „Te preamăresc, Tată”; nu începe spunând „am nevoie de asta și de asta”, ci spunând „te preamăresc”. Nu îl cunoaștem pe Tatăl fără a ne deschide la preamărire, fără a-i dedica timp numai Lui, fără a adora. Cât de mult am uitat noi rugăciunea de adorație, rugăciunea de preamărire! Trebuie s-o reluăm. Fiecare se poate întreba: cum ador eu? Când ador eu? Când îl preamăresc pe Dumnezeu? A relua rugăciunea de adorație și de preamărire. Contactul personal, față în față, a sta în tăcere în fața Domnului este secretul pentru a intra tot mai mult în comuniune cu El. Rugăciunea se poate naște ca o cerere, chiar de intervenție promptă, dar se maturizează în preamărire și în adorație. Rugăciune matură. Atunci devine cu adevărat personală, ca pentru Isus, care după aceea dialoghează liber cu Tată: „Da, Tată, pentru că aceasta a fost dorința ta” (Mt 11,26). Și atunci, în dialogul liber și încrezător, rugăciunea se încarcă cu toată viața și o duce în fața lui Dumnezeu.

Și atunci ne întrebăm: rugăciunile noastre se aseamănă cu aceea a lui Isus sau se reduc numai la chemări intermitente de urgență? „Am nevoie de asta”, și atunci merg imediat să mă rog. Și când nu ai nevoie, ce faci? Sau le înțelegem ca pe niște tranchilizante de luat în doze corespunzătoare, pentru a avea un pic de ridicare din stres? Nu, rugăciunea este un gest de iubire, înseamnă a sta cu Dumnezeu și a-i duce viața lumii: este o indispensabilă faptă de milostenie sufletească. Și dacă noi nu-i încredințăm Domnului pe frați, situațiile, cine va face asta? Cine va mijloci, cine se va preocupa să bată la inima lui Dumnezeu pentru a deschide poarta milostivirii pentru omenirea nevoiașă? Pentru aceasta părintele Pius ne-a lăsat grupurile de rugăciune. Lor le-a spus: „Rugăciunea, această forță unită a tuturor sufletelor bune, mișcă lumea, reînnoiește conștiințele, […] vindecă bolnavii, sfințește munca, ridică asistența sanitară, dăruiește forța morală […], răspândește zâmbetul și binecuvântarea lui Dumnezeu asupra oricărei lipse de energie și slăbiciuni” (ibid.). Să păstrăm aceste cuvinte și să ne întrebăm iar: eu mă rog? Și când mă rog, știu să preamăresc, știu să ador, știu să duc viața mea și a tuturor oamenilor la Dumnezeu?

Al doilea cuvânt: micime. În Evanghelie, Isus îl preamărește pe Tatăl pentru că le-a revelat celor mici misterele Împărăției sale. Cine sunt acești mici, care știu să primească secretele lui Dumnezeu? Cei mici sunt aceia care au nevoie de cei mari, care nu sunt autosuficienți, care nu cred că sunt suficienți lor înșiși. Mici sunt aceia care au inima umilă și deschisă, săracă și nevoiașă, care simt necesitatea de a se ruga, de a se încredința și de a se lăsa însoțiți. Inima acestor mici este ca o antenă: captează semnalul lui Dumnezeu, imediat, își dă seama imediat. Pentru că Dumnezeu caută contactul cu toți, dar cine se face mare creează o enormă interferență, nu ajunge dorința de Dumnezeu: când suntem plini de noi înșine, nu este loc pentru Dumnezeu. De aceea El îi iubește pe cei mici, se revelează lor, și calea pentru a-l întâlni este aceea de a ne înjosi, de a ne micșora înăuntru, de a ne recunoaște nevoiași. Misterul lui Isus Cristos este mister de micime: El s-a înjosit, s-a nimicit. Misterul lui Isus, așa cum vedem în Ostie la fiecare Liturghie, este mister de micime, de iubire umilă, și se percepe numai făcându-ne mici și frecventându-i pe cei mici.

Și acum putem să ne întrebăm: știm să-l căutăm pe Dumnezeu acolo unde se află? Aici este un sanctuar special unde este prezent, pentru că se află în el atâția mici iubiți de El. Sfântul Pius l-a numit „templu de rugăciune și de știință”, unde toți sunt chemați să fie „rezervoare de iubire” pentru alții (Discurs pentru prima aniversare a inaugurării, 5 mai 1957): este Casa Alinare a Suferinței. În cel bolnav se găsește Isus, iar în îngrijirea iubitoare a celui care se apleacă asupra rănilor aproapelui este calea pentru a-l întâlni pe Isus. Cine se îngrijește de cei mici este de partea lui Dumnezeu și învinge cultura rebutului, care, dimpotrivă, îi iubește pe cei puternici și îi consideră inutili pe cei săraci. Cine îi preferă pe cei mici proclamă o profeție de viață împotriva profeților de moarte din orice timp, și de astăzi, care rebutează oamenii, rebutează copiii, bătrânii, pentru că nu sunt de folos. Când eram copil, la școală, ne învățau istoria spartanilor. Pe mine mereu m-a uimit ceea ce ne spunea învățătoarea, că atunci când se naște un băiat sau o fetiță cu malformații, îl duceau pe vârful muntelui și îl aruncau jos, pentru ca să nu existe acești mici. Noi copiii spuneam: „Dar câtă cruzime!”. Frați și surori, noi facem același lucru, cu mai multă cruzime, cu mai multă știință. Ceea ce nu este de folos, ceea ce nu produce trebuie rebutat. Aceasta este cultura rebutului, cei mici nu sunt voiți astăzi. Și pentru aceasta Isus este lăsat deoparte.

În sfârșit al treilea cuvânt. În prima lectură Dumnezeu spune: „Să nu se laude înțeleptul cu înțelepciunea lui, să nu se laude cel puternic cu puterea lui” (Ier 9,22). Adevărata înțelepciune nu se află în a avea mari capacități și adevărata putere nu se află în putere. Nu este înțelept cel care se arată puternic și nu este puternic cel care răspunde la rău cu rău. Singura armă înțeleaptă și invincibilă este caritatea însuflețită de credință, pentru că are puterea de a dezarma forțele răului. Sfântul Pius a combătut răul toată viața și l-a combătut cu înțelepciune, ca Domnul: cu umilința, cu ascultarea, cu crucea, oferind durerea din iubire. Și toți au admirat asta; dar puțini fac același lucru. Atâția vorbesc bine, dar câți imită? Mulți sunt dispuși să pună un „îmi place” pe pagina marilor sfinți, dar cine face asemenea lor? Pentru că viața creștină nu este un „îmi place”, este un „mă dăruiesc”. Viața răspândește parfum când este oferire în dar; devine insipidă când este ținută pentru sine.

Și în prima lectură Dumnezeu explică și de unde să luăm înțelepciunea vieții: „Ci acela care se laudă, cu aceasta să se laude: că înțelege și mă cunoaște” (v. 23). A-l cunoaște pe El, adică a-l întâlni, ca Dumnezeu care mântuiește și iartă: aceasta este calea înțelepciunii. În Evanghelie, Isus reafirmă: „Veniți la mine toți cei osteniți și împovărați” (Mt 11,28). Cine dintre noi se poate simți exclus de la invitație? Cine poate spune: „Nu am nevoie”? Sfântul Pius a oferit viața și nenumărate suferințe pentru a-i face pe frați să-l întâlnească pe Domnul. Și mijlocul decisiv pentru a-l întâlni era Spovada, sacramentul Reconcilierii. Acolo începe și reîncepe o viață înțeleaptă, iubită și iertată, acolo începe vindecarea inimii. Părintele Pius a fost un apostol al confesionalului. Și astăzi ne invită acolo; și ne spune: „Unde mergi? La Isus sau la tristețile tale? Unde te întorci? La cel care te mântuiește sau în descurajările tale, în regretele tale, în păcatele tale? Vino, vino, Domnul te așteaptă. Curaj, nu este niciun motiv așa de grav care să te excludă de la milostivirea sa”.

Grupurile de rugăciune, bolnavii de la Casa Alinare, confesionalul; trei semne vizibile, care ne amintesc trei moșteniri prețioase: rugăciunea, micimea și înțelepciunea vieții. Să cerem harul de a le cultiva în fiecare zi.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; ITRC.ro
Publicarea în original: 17.03.2018
Publicarea pe acest sit: 17.03.2018
Etichete: ,

Comments are closed