Predica Papei la Liturghia din Quito

Predica Sfântului Părinte Papa Francisc
la Liturghia din Quito
Parcul Bicentenarului, 7 iulie 2015

Cuvântul lui Dumnezeu ne invită să trăim unitatea pentru ca lumea să creadă.

Îmi imaginez acel susur al lui Isus la ultima cină ca un strigăt, în această Liturghie pe care o celebrăm în Piața Bicentenarului. Să ne imaginăm împreună. Bicentenarul acelui strigăt de independență al Americii hispanofone. Acela a fost un strigăt născut din conștiința lipsei de libertate, din faptul de a fi storși și prădați, „supuși conveniențelor contingente ale celor puternici care erau la rând” (Exortația apostolică Evangelii gaudium, 213).

Aș vrea ca astăzi aceste două strigăte să concorde în semnul provocării frumoase a evanghelizării. Nu cu cuvinte răsunătoare, sau termeni complicați, ci o concordie care să se nască „din bucuria Evangheliei”, care „umple inima și viața întreagă a celor care se întâlnesc cu Isus. Cei care se lasă mântuiți de El sunt eliberați de păcat, de tristețe, de golul interior, de izolare” (ibid., 1), de conștiința izolată. Noi reuniți aici, toți împreună la masa lui Isus, devenim un strigăt, un zgomot născut din convingerea că prezența sa ne împinge spre unitate și „semnalează un orizont frumos, oferă un ospăț de dorit” (ibid., 14).

„Tată, ei să fie una pentru ca lumea să creadă” (cf. In 17,21): astfel a manifestat Isus dorința sa privind cerul. În inima lui Isus apare această întrebare într-un context de trimitere: „După cum m-ai trimis pe mine în lume, și eu îi trimit pe ei în lume” (In 17,18). În acel moment, Domnul experimentează în propriul trup ceea ce este mai rău din această lume, pe care oricum o iubește la nebunie: intrigi, neîncredere, trădare, însă nu se ascunde, nu se plânge. Și noi constatăm zilnic că trăim într-o lume sfâșiată de războaie și de violență. Ar fi superficial să considerăm că diviziunea și ura se referă numai la tensiunile dintre țări sau grupuri sociale. În realitate, sunt manifestări ale acelui „individualism răspândit” care ne desparte și ne pune pe unul împotriva altuia (cf. Exortația apostolică Evangelii gaudium, 99), rod al rănii păcatului în inima persoanelor, ale cărui consecințe se revarsă și asupra societății și asupra întregii creații. Tocmai la această lume care ne provoacă, cu egoismele sale, Isus ne trimite și răspunsul nostru nu este să ne prefacem că nu este nimic, să susținem că nu avem mijloace sau că realitatea ne depășește. Răspunsul nostru este un ecou al strigătului lui Isus și acceptă harul și misiunea unității.

Acelui strigăt de libertate care a răsunat în urmă cu peste 200 de ani nu i-a lipsit nici convingerea nici forța, ci ne spune istoria că a fost decisiv numai atunci când a lăsat deoparte personalismele, aspirația la o unică autoritate, lipsa de înțelegere față de alte procese de eliberare cu caracteristici diferite, dar pentru asta nu antagoniste.

Și evanghelizarea poate să fie vehicul de unitate de aspirații, de sensibilități, de vise, și chiar de anumite utopii. Desigur că poate fi asta și acest lucru noi îl credem și-l strigăm. Deja am avut ocazia să spun: „În timp ce în lume, în special în unele țări, reapar diferite forme de războaie și ciocniri, noi creștinii insistăm pe propunerea de a-l recunoaște pe celălalt, de a vindeca rănile, de a construi punți, de a lega relații și de a ne ajuta să purtăm unii altora povara” (ibid., 67). Dorința de unitate presupune bucuria dulce și reconfortantă de a evangheliza, convingerea de a avea un bun imens de comunicat și că el se înrădăcinează comunicându-l; și orice persoană care a trăit această experiență dobândește o sensibilitate mai înaltă față de necesitățile celuilalt (cf. ibid., 9). De aici necesitatea de a lupta pentru incluziune la toate nivelele, a lupta pentru incluziune la toate nivelele, evitând egoisme, promovând comunicarea și dialogul, stimulând colaborarea. „Trebuie să încredințăm inima colegului de drum fără suspiciuni, fără neîncrederi… A ne încredința celuilalt este ceva artizanal, pacea este artizanală” (ibid., 244). Este inimaginabil să strălucească unitatea dacă mondenitatea spirituală ne face să fim în război între noi, în căutarea sterilă de putere, prestigiu, plăcere sau siguranță economică. Și asta pe umerii celor mai săraci, ai celor mai excluși, ai celor mai lipsiți de apărare, ai celor care nu pierd demnitatea lor în pofida faptului că o lovesc în toate zilele.

Această unitate este deja o acțiune misionară „pentru ca lumea să creadă”. Evanghelizarea nu constă în a face prozelitism – prozelitismul este o caricatură a evanghelizării – ci în a atrage cu mărturia noastre pe cei de departe, în apropierea cu umilință de cei care se simt departe de Dumnezeu și de Biserică, apropierea de cei care se simt judecați și condamnați a priori de cei care se simt desăvârșiți și puri. Apropiere de cei cărora le este frică sau de cei indiferenți pentru a le spune: „Domnul te cheamă și pe tine să faci parte din poporul său și face asta cu mare respect și iubire” (ibid., 113). Pentru că Dumnezeul nostru ne respectă chiar și în micimea noastră și în păcatul nostru. Această chemare a Domnului cu ce umilință și cu ce respect o descrie textul din Apocalips: Vezi? Stau la ușă și bat: dacă vrei să deschizi…; nu forțează, nu face să se rupă încuietoarea, pur și simplu sună la ușă, bate cu delicatețe și așteaptă. Acesta este Dumnezeul nostru!

Misiunea Bisericii, ca sacrament de mântuire, este coerentă cu identitatea sa de popor în mișcare, cu vocația de a încorpora în dezvoltarea sa toate națiunile de pe pământ.

Cu cât este mai intensă comuniunea dintre noi, cu atât va fi mai favorizată misiunea (cf. Ioan Paul al II-lea, Pastores gregis, 22). A pune Biserica în stare de misiune ne cere să recreăm comuniunea, așadar nu e vorba numai de o acțiune spre exterior; noi suntem misionari și spre interior și spre exterior manifestându-ne așa cum se manifestă „o mamă care merge în întâmpinare, o casă primitoare, o școală permanentă de comuniune misionară” (Documentul de la Aparecida, 370).

Acest vis al lui Isus este posibil pentru că ne-a consacrat: „pentru ei mă consacru pe mine însumi – spune el -, ca și ei să fie consacrați în adevăr” (In 17,19). Viața spirituală a evanghelizatorului se naște din acest adevăr așa de profund, care nu se confundă cu unele momente religioase care oferă o anume ușurare – o spiritualitate destul de răspândită -; Isus ne consacră pentru a trezi o întâlnire cu El, de la persoană la persoană, o întâlnire care alimentează întâlnirea cu alții, angajarea în lume, pasiunea evanghelizatoare (cf. Exortația apostolică Evangelii gaudium, 78).

Intimitatea lui Dumnezeu, pentru noi incomprehensibilă, ni se revelează cu imagini care ne vorbesc despre comuniune, comunicare, dăruire, iubire. Pentru aceasta, unirea pe care o cere Isus nu este uniformitate, ci „armonia multiformă care atrage” (ibid., 117). Bogăția imensă a diferitului, multiplul care ajunge la unitate ori de câte ori comemorăm acea Joia Sfântă, ne îndepărtează de ispite de propuneri integraliste, mai asemănătoare cu dictaturile, ideologiile sau sectarismele. Propunerea lui Isus este concretă, nu este o idee, este concretă: „Mergi și fă la fel”, îi spune omului care-l întreabă: „Cine este aproapele meu?”, după ce a relatat parabola samariteanului milostiv: „Mergi și fă la fel”.

Propunerea lui Isus nici nu este o ajustare făcută după măsura noastră, în care noi suntem cei care punem condițiile, alegem părțile în cauză și îi excludem pe alții. O religiozitate de elită… Isus se roagă pentru ca să facem parte dintr-o mare familie, în care Dumnezeu este Tatăl nostru și noi toți suntem frați. Nimeni nu este exclus și acest lucru își are fundamentul în a avea aceleași gusturi, aceleași preocupări, talente. Suntem frați pentru că, din iubire, Dumnezeu ne-a creat și ne-a destinat, din pura sa inițiativă, să fim fiii săi (cf. Ef 1,5). Suntem frați pentru că „Dumnezeu a revărsat în inimile noastre pe Duhul Fiului său care strigă: Abba, Tată!” (Gal 4,6). Suntem frați pentru că, justificați de sângele lui Cristos Isus (cf. Rom 5,9), am trecut de la moarte la viață devenind „împreună moștenitori” ai promisiunii (cf. Gal 3,26-29; Rom 8,17). Aceasta este mântuirea pe care Dumnezeu o realizează și pe care Biserica o vestește cu bucurie: a face parte dintr-un „noi” care duce până la acel „noi” divin.

Strigătul nostru, în acest loc care amintește acel prim strigăt de libertate, actualizează strigătul sfântului Paul: „Vai mie dacă nu vestesc Evanghelia!” (1Cor 9,16). Este atât de urgent și presant ca acela care manifesta dorința de independență. Are o fascinație asemănătoare, are același foc care atrage. Fraților, să aveți sentimentele lui Isus! Fiți o mărturie de comuniune fraternă care devine strălucitoare!

Și ce frumos ar fi ca toți să poată admira cum noi ne îngrijim unii de alții, cum ne dăm reciproc întărire și cum ne însoțim! Dăruirea de sine este aceea care stabilește relația interpersonală care nu se generează dând „lucruri”, ci dăruindu-ne pe noi înșine. În orice dăruire se oferă propria persoană. „A ne dărui” înseamnă a lăsa să acționeze în noi înșine toată puterea iubirii care este Duhul lui Dumnezeu și în acest mod a ne deschide la forța sa creatoare. Și a ne dărui și în momentele mai dificile, ca în acea zi de Joia Sfântă a lui Isus în care El știa cum se împleteau trădările și intrigile, dar s-a dăruit, s-a dăruit, ni s-a dăruit nouă cu proiectul său de mântuire. Omul dăruindu-se se întâlnește din nou cu sine însuși, cu adevărata sa identitate de fiu al lui Dumnezeu, asemănător Tatălui și, în comuniune cu El, dătător de viață, frate al lui Isus, despre care dă mărturie. Asta înseamnă a evangheliza, aceasta este revoluția noastră – deoarece credința noastră este revoluționară mereu – acesta este strigătul nostru cel mai profund și constant.

Cuvinte rostite liber la sfârșitul Liturghiei

Iubiți frați,

Vă mulțumesc pentru această celebrare, pentru că ne-am reunit în jurul altarului Domnului, care ne cere să fim una, să fim cu adevărat frați, Biserica să fie o casă de frați. Dumnezeu să vă binecuvânteze. Și vă cer să nu uitați să vă rugați pentru mine.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 07.07.2015
Publicarea pe acest sit: 08.07.2015
Etichete: , ,

Lasă un răspuns