Predica Papei la Liturghia din parcul milanez Monza

Predica Papei Francisc
la Liturghia celebrată în Milano
Parcul Monza, 25 martie 2017

Tocmai am ascultat vestea cea mai importantă din istoria noastră: buna vestire adusă Mariei (cf. Lc 1,26-38). Un text dens, plin de viață și pe care îmi place să-l citesc în lumina unei alte vestiri: cea a nașterii lui Ioan Botezătorul (cf. Lc 1,5-20). Două vestiri care se succed și care sunt unite; două vestiri care, comparate între ele, ne arată ceea ce Dumnezeu ne dăruiește în Fiul său.

Vestirea lui Ioan Botezătorul are loc când Zaharia, preot, gata să înceapă acțiunea liturgică intră în sanctuarul templului, în timp ce toată adunarea stă afară așteptând. În schimb, vestirea lui Isus are loc într-un loc pierdut din Galileea, într-o cetate periferică și cu o faimă nu deosebit de bună (cf. In 1,46), în anonimatul casei unei tinere numite Maria.

Un contrast important, care ne semnalează că noul templu al lui Dumnezeu, noua întâlnire a lui Dumnezeu cu poporul său va avea loc în locuri la care în mod normal nu ne așteptăm, la margini, în periferie. Acolo își vor da întâlnire, acolo se vor întâlni; acolo Dumnezeu se va face trup pentru a merge împreună cu noi încă din sânul Mamei sale. De acum nu va mai fi un loc rezervat câtorva în timp ce majoritatea rămâne afară așteptând. Nimic și nimeni nu-i va fi indiferent, nicio situație nu va fi privată de prezența sa: bucuria mântuirii începe în viața zilnică din casa unei tinere din Nazaret.

Dumnezeu însuși este Cel care ia inițiativa și alege să se insereze, așa cum a făcut cu Maria, în casele noastre, în luptele noastre zilnice, pline de neliniști și în același timp de dorințe. Și tocmai în interiorul orașelor noastre, al școlilor și universităților noastre, al piețelor și al spitalelor se împlinește vestirea cea mai frumoasă pe care o putem asculta: „Bucură-te, Domnul este cu tine!”. O bucurie care generează viață, care generează speranță, care se face trup în modul în care noi privim la ziua de mâine, în atitudinea cu care îi privim pe ceilalți. O bucurie care devine solidaritate, ospitalitate, milostivire față de toți.

Asemenea Mariei, și noi putem fi cuprinși de dezorientare. „Cum va fi aceasta” și timpuri așa de pline de speculație? Se speculează cu privire la viață, la muncă, la familie. Se speculează cu privire la săraci și la migranți; se speculează cu privire la tineri și la viitorul lor. Totul pare să se reducă la cifre, lăsând, pe de altă parte, ca viața zilnică a atâtor familii să se coloreze cu precaritate și cu nesiguranță. În timp ce durerea bate la multe uși, în timp ce în atâția tineri crește insatisfacția datorită lipsei de oportunități reale, speculația abundă peste tot.

Desigur, ritmul vertiginos la care suntem supuși ar părea că ne fură speranța și bucuria. Presiunile și neputința în fața atâtor situații ar părea să ne usuce sufletul și să ne facă insensibili în fața nenumăratelor provocări. Și în mod paradoxal, când totul se accelerează pentru a construi – în teorie – o societate mai bună, la sfârșit nu există timp pentru nimic și pentru nimeni. Pierdem timpul pentru familie, timpul pentru comunitate, pierdem timpul pentru prietenie, pentru solidaritate și pentru amintire.

Ne va face bine să ne întrebăm: cum este posibil să se trăiască bucuria Evangheliei astăzi în interiorul orașelor noastre? Este posibilă speranța creștină în această situație, aici și acum?

Aceste două întrebări ating identitatea noastră, viața familiilor noastre, a satelor noastre și a orașelor noastre. Ating viața copiilor noștri, a tinerilor noștri și cer din partea noastră un nou mod de a ne situa în istorie. Dacă bucuria și speranța creștină continuă să fie posibile noi nu putem, nu vrem să rămânem în fața atâtor situații dureroase ca simpli spectatori care privesc cerul așteptând să „se oprească ploaia”. Tot ceea ce se întâmplă cere de la noi ca să privim la prezent cu îndrăzneală, cu îndrăzneala celui care știe că bucuria mântuirii ia formă în viața zilnică din casa unei tinere din Nazaret.

În fața dezorientării Mariei, în fața dezorientărilor noastre, sunt trei chei pe care îngerul ni le oferă pentru a ne ajuta să acceptăm misiunea care ne este încredințată.

1. A evoca amintirea

Primul lucru pe care îl face îngerul este să evoce amintirea, deschizând astfel prezentul Mariei la toată istoria mântuirii. Evocă promisiunea făcută lui David ca rod al alianței cu Iacob. Maria este fiică a alianței. Și noi astăzi suntem invitați să ne amintim, să privim la trecutul nostru pentru a nu uita de unde venim. Pentru a nu uita de strămoșii noștri, de bunicii noștri și de tot ceea ce au petrecut pentru a ajunge unde suntem noi astăzi. Acest ținut și oamenii săi au cunoscut durerea celor două războaie mondiale; și uneori au văzut meritata lor faimă de hărnicie și civilizație poluată de ambiții nepotrivite. Amintirea ne ajută să nu rămânem prizonieri ai discursurilor care seamănă fracturi și dezbinări ca unic mod de a rezolva conflictele. A evoca amintirea este cel mai bun antidot pe care-l avem la dispoziție în fața soluțiilor magice ale dezbinării și înstrăinării.

2. Apartenența la poporului lui Dumnezeu

Amintirea îi permite Mariei să-și însușească apartenența sa la poporul lui Dumnezeu. Ne face bine să ne amintim că suntem membri ai poporului lui Dumnezeu! Milanezi, da, ambrozieni, desigur, dar parte a marelui popor al lui Dumnezeu. Un popor format din mii de fețe, istorii și proveniențe, un popor multicultural și multietnic. Aceasta este una dintre bogățiile noastre. Este un popor chemat să găzduiască diferențele, să le integreze cu respect și creativitate și să celebreze noutatea care provine de la alții; este un popor căruia nu-i este frică să îmbrățișeze granițele, frontierele; este un popor căruia nu-i este frică să dea primire celui care are nevoie pentru că știe că acolo este prezent Domnul său.

3. Posibilitatea imposibilului

„La Dumnezeu nimic nu este imposibil” (Lc 1,37): așa se termină răspunsul îngerului dat Mariei. Când credem că totul depinde exclusiv de noi rămânem prizonieri ai capacităților noastre, ai forțelor noastre, ai orizonturilor noastre mioape. În schimb când ne dispunem să ne lăsăm ajutați, să ne lăsăm sfătuiți, când ne deschidem la har, pare că imposibilul începe să devină realitate. Știu bine asta aceste ținuturi care, în decursul istoriei, au generat atâtea carisme, atâția misionari, atâta bogăție pentru viața Bisericii! Atâtea fețe care, depășind pesimismul steril și dezbinător, s-au deschis la inițiativa lui Dumnezeu și au devenit semn a cât de rodnic poate să fie un ținut care nu se lasă închis în propriile idei, în propriile limite și în propriile capacități și se deschide la alții.

Ca și ieri, Dumnezeu continuă să caute aliați, continuă să caute bărbați și femei capabili să creadă, capabili să comemoreze, să se simtă parte din poporul său pentru a coopera cu creativitatea Duhului. Dumnezeu continuă să străbată cartierele noastre și străzile noastre, merge în orice loc în căutarea de inimi capabile să asculte invitația sa și de a o face să devină trup aici și acum. Parafrazându-l pe sfântul Ambroziu în comentariul său la acest text putem spune: Dumnezeu continuă să caute inimi ca aceea a Mariei, dispuse să creadă chiar și în condiții cu totul extraordinare (cf. Expunere a Evangheliei după Luca II, 17: PL 15, 1559). Domnul să mărească în noi această credință și această speranță.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 25.03.2017
Publicarea pe acest sit: 26.03.2017
Etichete: ,

Lasă un răspuns