Predica Papei la Liturghia din noaptea de Crăciun

Predica Sfântului Părinte Papa Francisc
la Liturghia din noaptea de Crăciun
Bazilica San Pietro, 24 decembrie 2017

„Maria l-a născut pe fiul ei, primul născut, l-a înfășat și l-a culcat în iesle, pentru că nu era loc de găzduire pentru ei” (Lc 2,7). Cu această expresie simplă dar clară, Luca ne conduce la inima acelei nopți sfinte: Maria l-a adus la lumină, Maria ne-a dat Lumina. O relatare simplă pentru a ne cufunda în evenimentul care schimbă pentru totdeauna istoria noastră. Totul, în acea noapte, devenea izvor de speranță.

Să mergem înapoi cu câteva versete. Prin decretul împăratului, Maria și Iosif au fost obligați să plece. Au trebuit să-i lase pe ai lor, casa lor, pământul lor și să pornească la drum pentru a fi recenzați. Un drum deloc comod și nici ușor pentru o tânără pereche care urma să aibă un copil: erau constrânși să părăsească ținutul lor. În inimă erau plini de speranță și de viitor din cauza copilului care trebuia să vină; în schimb pașii lor erau încărcați de incertitudinile și de pericolele proprii celui care trebuie să-și lase casa.

Și apoi au trebuit să înfrunte lucrul probabil cel mai dificil: să ajungă la Betleem și să experimenteze că era un ținut care nu-i aștepta, un ținut unde pentru ei nu era loc.

Și chiar acolo, în acea realitate care era o provocare, Maria ni l-a dăruit pe Emanuel. Fiul lui Dumnezeu a trebuit să se nască într-un staul pentru că ai săi nu aveau spațiu pentru el. „A venit la ai săi și ai săi nu l-au primit” (In 1,11). Și acolo… în mijlocul întunericului unui oraș care nu are spațiu și nici loc pentru cel străin care vine de departe, în mijlocul întunericului unui oraș în plină mișcare și care în acest caz ar părea că vrea să construiască întorcând spatele celorlalți, chiar acolo se aprinde scânteia revoluționară a duioșiei lui Dumnezeu. La Betleem s-a creat o mică deschidere pentru cei care au pierdut pământul, patria, visele; chiar și pentru cei care au cedat în fața asfixierii produse de o viață închisă.

În pașii lui Iosif și Maria se ascund atâția pași. Vedem urmele unor întregi familii care astăzi sunt obligate să plece. Vedem urmele milioanelor de persoane care nu aleg să plece dar care sunt obligate să se despartă de cei dragi ai lor, sunt expulzați din țara lor. În multe cazuri această plecare este încărcată de speranță, încărcată de viitor; în multe altele, această plecare are un singur nume: supraviețuire. A supraviețui în fața Irozilor de rând care pentru a impune puterea lor și a mări bogățiile lor nu au nicio problemă să verse sânge nevinovat.

Maria și Iosif, pentru care nu era loc, sunt primii care-l îmbrățișează pe Cel care vine să ne dea nouă tuturor documentul de cetățenie. Cel care în sărăcia și micimea sa denunță și manifestă că puterea adevărată și libertatea autentică sunt acelea care onorează și ajută fragilitatea celui mai slab.

În acea noapte, Cel care nu avea un loc pentru a se naște este vestit celor care nu aveau loc la mesele și pe străzile din oraș. Păstorii sunt primii destinatari ai acestei Vești Bune. Prin munca lor, erau bărbați și femei care trebuiau să trăiască la marginile societății. Condițiile lor de viață, locurile în care erau obligați să stea, îi împiedicau să respecte toate prescripțiile rituale de purificare religioasă și, de aceea, erau considerați impuri. Pielea lor, hainele lor, mirosul, modul de a vorbi, originea îi trăda. Totul în ei genera neîncredere. Bărbați și femei de care trebuia să se stea departe, să se aibă teamă; erau considerați păgâni printre cei care cred, păcătoși printre cei drepți, străini printre cetățeni. Lor – păgâni, păcătoși și străini – îngerul le spune: „Nu vă temeți, căci, iată, vă vestesc o mare bucurie care va fi pentru tot poporul: astăzi, în cetatea lui David, vi s-a născut Mântuitorul care este Cristos Domnul” (Lc 2,10-11).

Iată bucuria pe care în această noapte suntem invitați s-o împărtășim, s-o celebrăm și s-o vestim. Bucuria cu care Dumnezeu, în milostivirea sa infinită, ne-a îmbrățișat pe noi păgâni, păcătoși și străini și ne determină să facem același lucru.

Credința din această noapte ne face să-l recunoaștem pe Dumnezeu prezent în toate situațiile în care îl credem absent. El se află în vizitatorul indiscret, de atâtea ori de nerecunoscut, care merge prin orașele noastre, prin cartierele noastre, călătorind în autobuzele noastre, bătând la ușile noastre.

Și tot această credință ne determină să dăm spațiu unei noi imaginații sociale, să nu ne fie frică să experimentăm noi forme de relație în care nimeni să nu trebuiască să se simtă că în această țară nu are un loc. Crăciunul este timp pentru a transforma forța fricii în forță a carității, în forță pentru o nouă imaginație a carității. Caritatea care nu se obișnuiește cu nedreptatea ca și cum ar fi naturală, ci are curajul, în mijlocul tensiunilor și conflictelor, să devină „casă a pâinii”, țară de ospitalitate. Ne amintea asta sfântul Ioan Paul al II-lea: „Nu vă fie frică! Deschideți, ba chiar, deschideți larg porțile lui Cristos” (Omilia la Liturghia de început al pontificatului, 22 octombrie 1978).

În Pruncul din Betleem, Dumnezeu ne vine în întâmpinare pentru a ne face protagoniști ai vieții care ne înconjoară. Se oferă pentru ca să-l luăm în brațe, pentru ca să-l ridicăm și să-l îmbrățișăm. Pentru că în El nu ne este frică să luăm în brațe, să ridicăm și să îmbrățișăm pe cel însetat, pe cel străin, pe cel gol, pe cel bolnav, pe cel închis (cf. Mt25,35-36). „Nu vă fie frică! Deschideți, ba chiar, deschideți larg porțile lui Cristos”. În acest Prunc, Dumnezeu ne invită să luăm asupra noastră speranța. Ne invită să devenim santinele pentru mulți care au cedat sub povara dezolării care se naște din faptul de a găsi atâtea uși închise. În acest Prunc, Dumnezeu ne face protagoniști ai ospitalității sale.

Înduioșați de bucuria darului, mic Prunc din Betleem, îți cerem ca plânsul tău să ne trezească din indiferența noastră, să deschidă ochii noștri în fața celui care suferă. Duioșia ta să trezească sensibilitatea noastră și să ne facă să ne simțim invitați să te recunoaștem în toți cei care ajung în orașele noastre, în istoriile noastre, în viețile noastre. Duioșia ta revoluționară să ne convingă să ne simțim invitați să luăm asupra noastră speranța și duioșia oamenilor de la noi.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 24.12.2017
Publicarea pe acest sit: 25.12.2017
Etichete: ,

Lasă un răspuns