Predica Papei la Liturghia din noaptea de Crăciun

Predica Sfântului Părinte Papa Francisc
la Liturghia din noaptea de Crăciun
Bazilica San Pietro, 24 decembrie 2016

„Harul lui Dumnezeu s-a arătat ca mântuitor pentru toți oamenii” (Tit 2,11). Cuvintele apostolului Paul revelează misterul acestei nopți sfinte: s-a arătat harul lui Dumnezeu, cadoul său gratuit; în Pruncul care ne este dăruit se face concretă iubirea lui Dumnezeu față de noi.

Este o noapte de glorie, acea glorie proclamată de îngeri la Betleem precum și de noi în toată lumea. Este o noapte de bucurie, pentru că de astăzi și pentru totdeauna Dumnezeu, Cel Veșnic, Cel Infinit, este Dumnezeu cu noi: nu este departe, nu trebuie să-l căutăm în orbitele cerești sau în vrei idee mistică; este aproape, s-a făcut om și nu se va dezlipi niciodată de umanitatea noastră, pe care și-a însușit-o. Este o noapte de lumină: acea lumină, profețită de Isaia (cf. 9,1), care va lumina pe cel care merge pe pământul întunecos, a apărut și i-a învăluit pe păstorii de Betleem (cf. Lc 2,9).

Păstorii descoperă pur și simplu că „un prunc s-a născut pentru noi” (Is 9,5) și înțeleg că toată această glorie, toată această bucurie, toată această lumină se concentrează într-un singur punct, în acel semn pe care îngerul l-a indicat lor: „Veți găsi un prunc înfășat și culcat în iesle” (Lc 2,12). Acesta este semnul din totdeauna pentru a-l găsi pe Isus. Nu numai atunci, ci și astăzi. Dacă vrem să sărbătorim adevăratul Crăciun, să contemplăm acest semn: simplitatea fragilă a unui mic nou-născut, blândețea așezării sale, afectul tandru al scutecelor care-l învăluie. Acolo se află Dumnezeu.

Și cu acest semn Evanghelia ne dezvăluie un paradox: vorbește despre împărat, despre guvernator, de cei mari din acel timp, dar Dumnezeu nu se face prezent acolo; nu apare în sala nobilă a unui palat regal, ci în sărăcia unui grajd; nu în fastul exterior, ci în simplitatea vieții; nu în putere, ci într-o micime care surprinde. Și pentru a-l întâlni trebuie mers acolo, unde se află El: trebuie să ne aplecăm, să ne înjosim, să ne facem mici. Pruncul care se naște ne interpelează: ne cheamă să lăsăm iluziile efemerului pentru a merge la esențial, să renunțăm la pretențiile noastre nesătule, să abandonăm insatisfacția perenă și tristețea pentru ceva ce ne va lipsi mereu. Ne va face bine să lăsăm aceste lucruri pentru a regăsi în simplitatea lui Dumnezeu-prunc pacea, bucuria, sensul luminos al vieții.

Să ne lăsăm interpelați de Pruncul din iesle, dar să ne lăsăm interpelați și de pruncii care, astăzi, nu sunt culcați într-un leagă și mângâiați de afectul unei mame și al unui tată, ci zac în deprimantele „iesle de demnitate”: în adăpostul subteran pentru a scăpa de bombardamente, pe trotuarul dintr-un mare oraș, pe fundul unei bărci supraîncărcate de migranți. Să ne lăsăm interpelați de pruncii care nu sunt lăsați să se nască, de cei care plâng pentru că nimeni nu satură foamea lor, de cei care nu țin în mână jucării, ci arme.

Misterul Crăciunului, care este lumină și bucurie, interpelează și scutură, pentru că este în același timp un mister de speranță și de tristețe. Aduce cu sine un gust de tristețe, deoarece iubirea nu este primită, viața este rebutată. Așa i s-a întâmplat lui Iosif și Maria, care au găsit porțile închise și l-au pus pe Isus într-o iesle, „pentru că nu era loc de găzduire pentru ei” (v. 7). Isus se naște refuzat de unii și în indiferența celor mai mulți. Și astăzi poate să existe aceeași indiferență, când Crăciunul devine o sărbătoare în care protagoniștii suntem noi, și nu El; când luminile comerțului aruncă în umbră lumina lui Dumnezeu; când ne zbatem pentru cadouri și rămânem insensibili față de cel care este marginalizat. Această mondenitate ne-a luat Crăciunul ca ostatic: trebuie să-l eliberăm!

Însă Crăciunul are mai ales un gust de speranță pentru că, în pofida întunericului nostru, lumina lui Dumnezeu strălucește. Lumina sa gentilă nu provoacă frică; Dumnezeu, îndrăgostit de noi, ne atrage cu duioșia sa, născându-se sărac și fragil în mijlocul nostru, ca unul dintre noi. Se naște la Betleem, care înseamnă „casa pâinii”. Astfel pare că vrea să ne spună că se naște ca pâine pentru noi; vine la viață pentru a ne dărui viața sa; vine în lumea noastră pentru a ne aduce iubirea sa. Nu vine ca să devoreze și să comande, ci să hrănească și să slujească. Astfel există un fir direct care leagă ieslea și crucea, unde Isus va fi pâine frântă: este firul direct al iubirii care se dăruiește și ne mântuiește, care dă lumină vieții noastre, pace inimilor noastre.

Au înțeles asta, în noaptea aceea, păstorii, care erau printre marginalizații de atunci. Dar nimeni nu este marginalizat în ochii lui Dumnezeu și chiar ei au fost invitații de Crăciun. Cine era sigur de sine, autosuficient, stătea acasă printre lucrurile sale; în schimb păstorii „au mers în grabă” (cf. Lc 2,16). Și noi să ne lăsăm interpelați și convocați în această noapte de Isus, să mergem la El cu încredere, pornind de acolo de unde ne simțim marginalizați, pornind de la limitele noastre, pornind de la păcatele noastre. Să ne lăsăm atinși de duioșia care mântuiește. Să ne apropiem de Dumnezeu care se apropie, să ne oprim ca să privim ieslea, să ne imaginăm nașterea lui Isus: lumina și pacea, sărăcia extremă și refuzul. Să intrăm în adevăratul Crăciun cu păstorii, să ducem la Isus ceea ce suntem, marginalizările noastre, rănile noastre nevindecate, păcatele noastre. Astfel, în Isus, vom gusta spiritul adevărat al Crăciunului: frumusețea de a fi iubiți de Dumnezeu. Cu Maria și Iosif să stăm în fața ieslei, în fața lui Isus care se naște ca pâine pentru viața mea. Contemplând iubirea sa umilă și infinită, să-i spunem pur și simplu mulțumesc: mulțumesc, pentru că ai făcut toate acestea pentru mine.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 24.12.2016
Publicarea pe acest sit: 25.12.2016
Etichete: ,

Lasă un răspuns