Predica Papei la Liturghia din noaptea de Crăciun

Predica Sanctității Sale Papa Benedict al XVI-lea
la Liturghia din noaptea de Crăciun
Bazilica San Pietro, sâmbătă, 24 decembrie 2011

Iubiți frați și surori,

Lectura luată din Scrisoarea sfântului apostol Paul către Tit pe care tocmai am ascultat-o începe solemn cu cuvântul „apparuit„, care revine apoi din nou și în lectura de la Liturghia de dimineață: apparuit – „s-a arătat”. Acesta este un cuvânt programatic prin care Biserica, în mod rezumativ, vrea să exprime esența Crăciunului. Înainte oamenii vorbiseră și creaseră imagini umane ale lui Dumnezeu în multiple moduri. Însuși Dumnezeu a vorbit în diferite moduri oamenilor (cf. Evr 1,1: lectura de la Liturghia din timpul zilei). Dar acum s-a întâmplat ceva mai mult: El a apărut. S-a arătat. A ieșit din lumina inaccesibilă în care locuiește. El însuși a venit în mijlocul nostru. Aceasta era pentru Biserica antică marea bucurie a Crăciunului: Dumnezeu a apărut. Nu mai este numai o idee, nu mai este numai ceva care trebuie intuit pornind de la cuvinte. El a „apărut”. Dar acum ne întrebăm: Cum a apărut? Cine este El cu adevărat? Lectura de la Liturghia de dimineață spune în această privință: „dar când s-a arătat bunătatea și iubirea de oameni a lui Dumnezeu…” (Tit 3,4). Pentru oamenii din timpul precreștin, care în fața ororilor și a contradicțiilor din lume se temeau chiar că Dumnezeu nu ar fi total bun, ci ar putea să fie desigur și crud și arbitrar, aceasta era o adevărată „epifanie”, marea lumină care ne-a apărut: Dumnezeu este pură bunătate. Și astăzi, persoanele care nu mai reușesc să-l recunoască pe Dumnezeu în credință se întreabă dacă ultima putere care întemeiază și susține lumea este într-adevăr bună, sau dacă răul nu este la fel de puternic și originar ca binele și frumosul, pe care în clipe luminoase îl întâlnim în cosmosul nostru. „S-a arătat bunătatea și iubirea de oameni a lui Dumnezeu”: aceasta este o certitudine nouă și mângâietoare care ne este dăruită de Crăciun.

În toate cele trei Liturghii de Crăciun liturgia citează un text luat din Cartea Profetului Isaia, care descrie și mai concret epifania care a avut loc la Crăciun: „Un prunc ni s-a născut nouă, un fiu ni s-a dat nouă. Domnia este pe umerii lui și numele lui va fi: Sfetnic minunat, Dumnezeu puternic, Tată pentru totdeauna, Principe al păcii. Mare va fi puterea lui și pacea nu va avea sfârșit” (Is 9,5 șu). Nu știm dacă profetul cu acest cuvânt s-a gândit la vreun prunc născut în perioada sa istorică. Însă pare imposibil. Acesta este singurul text din Vechiul Testament în care despre un prunc, despre o ființă umană se spune: numele său va fi Dumnezeu puternic, Tată pentru totdeauna. Suntem în fața unei viziuni care merge cu mult dincolo de momentul istoric spre ceea ce este misterios, situat în viitor. Un prunc, în toată slăbiciunea sa, este Dumnezeu puternic. Un prunc, în toate lipsurile și dependența sa, este Tată pentru totdeauna. „Și pacea nu va avea sfârșit”. Profetul vorbise înainte ca despre „o lumină mare” și în privința păcii care provine de la El a afirmat că toiagul călăului, orice încălțăminte de soldat purtată în învălmășeala luptei, orice haină de război tăvălită în sânge vor fi aruncate în flăcări ca să fie arse de foc (cf. Is 9,1.3-4).

Dumnezeu a apărut – ca prunc. Chiar așa El se contrapune oricărei violențe și aduce un mesaj care este pace. În acest moment, în care lumea este încontinuu amenințată de violență în multe locuri și în multiple moduri; în care există mereu noi toiege ale călăului și haine de război tăvălite în sânge, îi strigăm Domnului: Tu, Dumnezeul puternic, ai apărut ca prunc și ni te-ai arătat ca Acela care ne iubește și prin care iubirea va învinge. Și ne-ai făcut să înțelegem că, împreună cu Tine, trebuie să fim făcători de pace. Iubim faptul că Tu ești prunc, nonviolența Ta, dar suferim datorită faptului că violența durează în lume și astfel Te rugăm și: arată puterea Ta, o, Dumnezeule. În acest timp al nostru, în această lume a noastră, fă ca toiegele călăului, hainele de război tăvălite în sânge și încălțămintea purtată în învălmășeala luptei să fie arse, așa încât pacea Ta să învingă în această lume a noastră.

Crăciunul este epifanie – manifestarea lui Dumnezeu și a luminii sale mari într-un prunc care s-a născut pentru noi. Născut în grajdul din Betleem, nu în palatele regilor. Atunci când în anul 1223, sfântul Francisc de Assisi a celebrat Crăciunul la Greccio cu un bou și un măgar și o iesle plină de fân, a devenit vizibilă o nouă dimensiune a misterului Crăciunului. Francisc de Assisi a numit Crăciunul „sărbătoarea sărbătorilor” – mai mult decât toate celelalte solemnități – și l-a celebrat cu „grijă inefabilă” (2 Celano, 199: Fonti Francescane, 787). Săruta cu mare devoțiune imaginile pruncușorului și bâlbâia cuvinte de duioșie în maniera copiilor, ne relatează Toma da Celano (ivi). Pentru Biserica antică, sărbătoarea sărbătorilor era Paștele: prin înviere, Cristos a sfărâmat porțile morții și astfel a schimbat lumea în mod radical: a creat pentru om un loc în Dumnezeu însuși. Ei bine, Francisc nu a schimbat, nu a voit să schimbe această ierarhie obiectivă a sărbătorilor, structura internă a credinței cu centrul său în misterul pascal. Totuși, prin intermediul lui și prin modul lui de a crede s-a întâmplat ceva nou: Francisc a descoperit într-o profunzime complet nouă omenitatea lui Isus. Acest a fi om din partea lui Dumnezeu i-a devenit clar la maxim în momentul în care Fiul lui Dumnezeu, născut din Fecioara Maria, a fost înfășat în scutece și a fost pus într-o iesle. Învierea presupune întruparea. Fiul lui Dumnezeu ca prunc, ca adevărat fiu al omului – acest lucru a atins profund inima sfântului din Assisi, transformând credința în iubire. „S-a arătat bunătatea și iubirea de oameni a lui Dumnezeu”: această frază a sfântului Paul căpăta astfel o profunzime complet nouă. În pruncul din ieslea din Betleem poate fi, ca să spunem așa, atins Dumnezeu și poate fi mângâiat. Astfel anul liturgic a primi un al doilea centru într-o sărbătoare care este, înainte de toate, o sărbătoare a inimii.

Toate acestea nu au nimic sentimentalism. Tocmai în noua experiență a realității omenității lui Isus se revelează marele mister al credinței. Francisc îl iubea pe Isus, pruncul, pentru că în acest fapt de a fi prunc i-a devenit clară umilința lui Dumnezeu. Dumnezeu a devenit sărac. Fiul său s-a născut în sărăcia grajdului. În pruncul Isus, Dumnezeu a devenit dependent, nevoiaș de iubirea persoanelor umane, în măsură să ceară a lor – a noastră – iubire. Astăzi Crăciunul a devenit o sărbătoare a magazinelor, ale căror lumini orbitoare ascund misterul umilinței lui Dumnezeu, care ne invită la umilință și la simplitate. Să-l rugăm pe Domnul să ne ajute să străbatem cu privirea fațadele luminoase din acest timp ajungând să găsim în spatele lor pe prunc în ieslea din Betleem, pentru a descoperi astfel adevărata bucurie și adevărata lumină.

În iesle, care se afla între bou și măgar, Francisc spunea să se celebreze preasfânta Euharistie (cf. 1 Celano, 85: Fonti, 469). Ulterior, deasupra acestei iesle a fost construit un altar, pentru ca acolo unde odinioară animalele au mâncat fânul, acum oamenii să poată primi, pentru mântuirea sufletului și a trupului, carnea Mielului nepătat Isus Cristos, așa cum relatează Celano (cf. 1 Celano, 87: Fonti, 471). În Noaptea sfântă de la Greccio, Francisc ca diacon a cântat personal cu glas tare Evanghelia de Crăciun. Grație splendidelor cântece de Crăciun ale fraților, celebrarea părea în întregime o tresăltare de bucurie (cf. 1 Celano, 85 și 86: Fonti, 469 și 470). Tocmai întâlnirea cu umilința lui Dumnezeu se transforma în bucurie: bunătatea sa creează adevărata sărbătoare.

Astăzi cine vrea să intre în biserica Nașterii lui Isus la Betleem descoperă că ușa de la intrare, care odinioară era înaltă de cinci metri și jumătate și prin care împărații și califii intrau în edificiu, a fost în mare parte zidită. A rămas numai o deschizătură joasă de un metru și jumătate. Intenția era probabil de a proteja mai bine biserica împotriva eventualelor asalturi, dar mai ales de a evita ca să se intre călare în casa lui Dumnezeu. Cine dorește să intre în locul nașterii lui Isus trebuie să se aplece. Mi se pare că în aceasta se manifestă un adevăr mai profund, de care vrem să ne lăsăm atinși în această Noapte sfântă: dacă vrem să-l găsim pe Dumnezeul apărut ca prunc, atunci trebuie să coborâm de pe calul rațiunii noastre „iluminate”. Trebuie să depunem falsele noastre certitudini, mândria noastră intelectuală, care ne împiedică să percepem apropierea lui Dumnezeu. Trebuie să urmăm drumul interior al sfântului Francisc – drumul spre acea extremă simplitate exterioară și interioară care face inima capabilă să vadă. Trebuie să ne aplecăm, să mergem în mod spiritual, ca să spunem așa, pe jos, pentru a putea intra prin ușa credinței și a-l întâlni pe Dumnezeul care este diferit de prejudecățile noastre și de opiniile noastre: pe Dumnezeul care se ascunde în umilința unui prunc abia născut. Să celebrăm astfel liturgia din această Noapte sfântă și să renunțăm să ne fixăm privirea spre ceea ce este material, măsurabil și care poate fi atins. Să ne lăsăm făcuți simpli de acel Dumnezeu care se manifestă inimii care a devenit simplă. Și să ne rugăm la această oră înainte de toate și pentru toți cei care trebuie să trăiască Crăciunul în sărăcie, în durere, în starea de migranți, pentru ca să le apară lor o rază din bunătatea lui Dumnezeu; pentru ca să-i atingă pe ei și pe noi acea bunătate pe care Dumnezeu, cu nașterea Fiului său în grajd, a voit să o aducă în lume. Amin.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 24.12.2011
Publicarea pe acest sit: 24.12.2011
Etichete: , ,

Lasă un răspuns