Predica Papei la Liturghia din noaptea de Crăciun

Predica Sanctității Sale Papa Benedict al XVI-lea
la Liturghia din noaptea de Crăciun
Bazilica San Pietro, vineri, 24 decembrie 2010

Dragi frați și surori!

„Fiul Meu ești Tu, Eu astăzi Te-am născut!” – cu acest pasaj din Psalmul 2, Biserica începe Liturghia din această noapte sfântă. Ea știe că acest pasaj a făcut parte inițial din ritualul de încoronare a regilor Israelului. Regele, care în sine este un om ca ceilalți oameni, devine „fiul lui Dumnezeu” prin faptul că este chemat și instalat în funcția sa. Este un fel de adopție din partea lui Dumnezeu, un act decisiv prin care El dă o nouă existență acestui om, atrăgându-l în propria Sa ființă. Lectura din profetul Isaia, pe care tocmai am ascultat-o, prezintă același proces și mai clar, într-o situație de greutate și pericol pentru Israel: „căci Prunc s-a născut nouă, un Fiu s-a dat nouă, a Cărui stăpânire e pe umărul Lui” (Isaia 9,6). Instalarea în funcția de rege este ca o nouă naștere. Ca nou născut din decizia personală a lui Dumnezeu, ca și copil provenind de la Dumnezeu, regele constituie o speranță. Pe umerii lui stă viitorul. El poartă promisiunea de pace. În acea noapte din Betleem, acest cuvânt profetic a devenit adevărat într-un mod care ar fi fost inimaginabil în vremea lui Isaia. Da, acum este într-adevăr un Copil pe umerii căruia este stăpânirea. În El se vede noua regalitate pe care Dumnezeu o stabilește în lume. Acest Copil este cu adevărat născut din Dumnezeu. Este Cuvântul veșnic al lui Dumnezeu care unește umanitatea cu divinitatea. Acestui Copil i se cuvin titlurile de onoare pe care cântarea de încoronare a lui Isaia i le atribuie: Sfetnic minunat, Dumnezeu tare, Domn al păcii, Părinte al veacului ce va să fie (Isaia 9,5). Da, acest Rege nu are nevoie de sfătuitori dintre înțelepții acestei lumi. El poartă în sine înțelepciunea lui Dumnezeu și sfatul lui Dumnezeu. Tocmai în slăbiciunea de a fi copil, El este Dumnezeu atotputernic și ne arată astfel atotputernicia lui Dumnezeu, în contrast cu puterile auto-însușite ale acestei lumi.

Cu adevărat, cuvintele ritualului de încoronare a lui Israel erau doar rituri de speranță ce priveau spre un viitor îndepărtat pe care Dumnezeu avea să îl dea. Nici unul dintre regi care au fost salutați astfel nu a trăit la nivelul conținutului sublim al acestor cuvinte. În toți aceștia cuvintele despre filiația divină, despre moștenirea neamurilor, despre stăpânirea marginilor pământului (Psalmul 2,8) indicau doar spre ceea ce avea să vină – semne de speranță indicând spre un viitor care în acel moment era încă dincolo de înțelegere. Astfel împlinirea profeției, care a început în acea noapte în Betleem, este în același timp mult mai mare dar și, din punctul de vedere al lumii, mai mică decât lăsa să se intuiască profeția. Este mai mare în sensul că acest Copil este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu, cu adevărat „Dumnezeu din Dumnezeu, lumină din lumină, creat iar nu făcut, de o ființă cu Tatăl”. Distanța infinită dintre Dumnezeu și om este depășită. Dumnezeu nu doar s-a aplecat spre noi, după cum citim în Psalmi; El „a venit jos” cu adevărat, a venit în lume, a devenit unul dintre noi pentru ca astfel să ne atragă pe toți la Sine. Acest Copil este adevăratul Emanuel – Dumnezeu cu noi. Împărăția Sa se întinde cu adevărat până la marginile pământului. În amploarea universală a Preasfintei Euharistii, El a construit cu adevărat insule de pace. Oriunde este celebrată Euharistia apare o insulă de pace, a chiar păcii lui Dumnezeu. Acest Copil a aprins în oameni lumina bunătății și le-a dat tăria de a învinge tirania puterii. În fiecare generație, acest Copil își construiește împărăția din interior, plecând din inimă. Dar în același timp este adevărat că „nuiaua ce-l asuprește” nu a fost încă sfărâmată, încălțămintea războinicilor continuă să tropăie și astăzi și „haina cea stropită de sânge” (Isaia 9,3) există încă. Astfel face parte din această noapte bucuria simplă a apropierii lui Dumnezeu. Suntem recunoscători pentru că Dumnezeu se dă în mâinile noastre ca Prunc, ca și cum ar cerși iubirea noastră, așezând pacea Sa în inimile noastre. Dar această bucurie este și o rugăciune: Doamne, fă ca promisiunea Ta să se împlinească în totalitate. Rupe nuielele opresorilor. Arde încălțările războinicilor. Fă să se termine timpul hainelor înroșite în sânge. Împlinește promisiunea „păci fără de hotar” (Isaia 9,7). Îți mulțumim pentru bunătatea Ta, dar dorim să îți cerem și să îți arăți puterea. Înalță în lume domnia adevărului Tău și a iubirii Tale – „împărăția dreptății, iubirii și a păcii”.

Maria „l-a născut pe Fiul ei, Primul Născut” (Luca 2,7). Prin această afirmație, Sfântul Luca amintește în mod sobru marele eveniment spre care indicau profețiile din istoria lui Israel. Luca numește acest Copil „Primul-Născut”. În limbajul care s-a dezvoltat în Sfintele Scripturi ale Vechiului Legământ, „primul-născut” nu însemna primul dintr-o serie de copii. Expresia „primul-născut” era un titlu de onoare, independent de faptul că îl urmau sau nu alți frați și surori. Astfel este numit Israelul de Dumnezeu în Cartea Ieșirii (4,22), ca „fiul Meu, primul-născut”, iar aceasta exprimă alegerea Israelului, demnitatea lui unică, iubirea particulară a lui Dumnezeu Tatăl. Biserica primară știa că în Isus această afirmație a dobândit o nouă profunzime, că promisiunile făcute Israelului au fost însumate în El. Astfel, Epistola către Evrei îl numește pe Isus „primul născut” doar pentru a-l arăta ca Fiu trimis în lume de Dumnezeu (cf. 1,5-7) după ce terenul a fost pregătit de profeția Vechiului Testament. Primul născut îi aparține lui Dumnezeu într-un mod special – și de aceea El trebuie să îi fie dat lui Dumnezeu într-un mod special – așa cum este în numeroase religii – și trebuie să fie răscumpărat printr-o jertfă, după cum amintește Sfântul Luca în episodul Prezentării la Templu. Primul născut îi aparține lui Dumnezeu într-un mod special, ca și cum ar fi destinat pentru jertfă. În jertfa lui Isus de pe Cruce, acest destin de prim născut este împlinit într-un mod unic. În persoana Sa, El oferă omenirea lui Dumnezeu și unește omul cu Dumnezeu în așa măsură încât Dumnezeu devine tot în toate. Sfântul Paul amplifică și aprofundează ideea lui Isus ca prim născut în Epistolele către Coloseni și respectiv către Efeseni: Isus, citim în aceste texte, este primul născut al întregii Creații – adevăratul prototip al omului, după care Dumnezeu a modelat făptura umană. Omul poate să fie după chipul lui Dumnezeu deoarece Isus este atât Dumnezeu cât și om, adevăratul chip al lui Dumnezeu și al omului. Mai mult, după cum ni se spune în epistolele amintite, El este primul născut dintre cei morți. Prin Înviere, El a rupt zidurile morții pentru noi toți. A deschis pentru om dimensiunea vieții veșnice în comuniune cu Dumnezeu. În fine, ni se spune că El este primul născut dintre mulți frați. Da, într-adevăr, acum El este cu adevărat primul dintr-o serie de frați și surori: primul, adică acela care a inaugurat pentru noi comuniunea cu Dumnezeu. El creează adevărata fraternitate – nu ca aceea murdărită de păcat ca în cazul lui Cain și Abel, sau Romulus și Remus, ci noua fraternitate în care noi suntem familia lui Dumnezeu. Această nouă familie a lui Dumnezeu începe în momentul în care Maria îl înfășează pe primul născut și îl așează în iesle. Să ne rugăm Lui: Doamne Isuse, care ai dorit să te naști ca primul dintre mulți frați și surori, dă-ne nouă adevărata fraternitate. Ajută-ne să devenim asemenea Ție. Ajută-ne să recunoaștem chipul Tău în semenii ce au nevoie de ajutorul nostru, în cei care suferă sau sunt abandonați, în toți oamenii, și ajută-ne să trăim împreună cu Tine ca frați și surori, ca să devenim o singură familie, familia Ta.

La sfârșitul Evangheliei Crăciunului ni se spune că o mare ceată de îngeri l-a lăudat pe Dumnezeu și a spus: „Mărire în înaltul cerurilor lui Dumnezeu, și pe pământ pace oamenilor pe care El îi iubește!” (Luca 2,14). În Gloria, Biserica a amplificat acest cântec de laudă, pe care îngerii l-au intonat în fața evenimentului din acea noapte sfântă, într-un imn de bucurie pentru gloria lui Dumnezeu – „te lăudăm pentru gloria Ta”. Te lăudăm pentru frumusețea, pentru măreția, pentru bunătatea Ta, care devin vizibile nouă în această noapte. Imaginea frumuseții, a frumosului, ne face fericiți fără să trebuiască să ne întrebăm la ce folosește. Gloria lui Dumnezeu, de la care in care derivă toate frumusețile, ne face să izbucnim în uimire și bucurie. Cel care surprinde o licărire a lui Dumnezeu experimentează bucuria, și în această noapte vedem ceva din lumina Lui. Dar mesajul îngerilor din acea noapte sfântă a vorbit și despre oameni: „Pe pământ pace oamenilor pe care El îi iubește!” Traducerea latină a cântării îngerilor, pe care o folosim în Liturghie, luată de la Sfântul Ieronim, este puțin diferită: „Pace oamenilor de bunăvoință”. Expresia „oamenilor de bunăvoință” a intrat în mod deosebit în vocabularul Bisericii în ultimele decenii. Dar care este traducerea corectă? Trebuie să citim textele împreună; doar astfel vom înțelege corect cântarea îngerilor. Ar fi o interpretare greșită aceea care ar recunoaște exclusiv acțiunea lui Dumnezeu, ca și cum El nu a chemat omul la un răspuns liber de iubire. Dar ar fi în aceeași măsură greșită o interpretare moralizatoare, potrivit căreia omul, prin bunăvoința sa, ar fi capabil, să spunem așa, să se răscumpere pe sine. Ambele elemente merg împreună: har și libertate, iubirea lui Dumnezeu pentru noi care ne precede, fără de care noi nu l-am putea iubi, și răspunsul pe care îl așteaptă de la noi, răspunsul pe care, prin nașterea Fiului Său, de-a dreptul îl cere de la noi. Nu putem să împărțim în entități independente împletirea dintre har și libertate, dintre chemare și răspuns. Sunt părți inseparabil întrețesute. Astfel acest cuvânt este atât promisiune cât și chemare. Dumnezeu a venit în întâmpinarea noastră cu darul Fiului Său. Dumnezeu vine mereu în întâmpinarea noastră în moduri neașteptate. El nu încetează să ne caute, să ne ridice de câte ori avem nevoie. Nu abandonează oaia pierdută în pustiul în care s-a rătăcit. Dumnezeu nu lasă să fie confundat din cauza păcatelor noastre. El o ia iar și iar de la capăt cu noi. Dar așteaptă încă să iubim alături de El. Ne iubește, pentru ca și noi să devenim persoane care iubesc, pentru ca astfel să fie pace pe pământ.

Sfântul Luca nu spune că îngerii au cântat. El spune cu sobrietate: ceata îngerească l-a lăudat pe Dumnezeu și a spus: „Mărire în înaltul cerurilor lui Dumnezeu…” (Luca 2,13). Dar oamenii au știut dintotdeauna că modul de a vorbi al îngerilor este diferit de modul de a vorbi al oamenilor, și că mai presus de toate în această noapte a veștii fericite, ei s-au folosit de cântec pentru a face să strălucească gloria cerească a lui Dumnezeu. Astfel această cântare a îngerilor a fost percepută din primele zile drept muzică ce vine de la Dumnezeu, drept o invitație de a ne uni în cântec, cu inimile pline de bucuria faptului că suntem iubiți de Dumnezeu. Cantare amantis est, spunea Sf. Augustin: cântă cei care iubesc. Astfel, de-a lungul secolelor, cântecul îngerilor a devenit iar și iar un cântec de iubire și bucurie, un cântec al celor care iubesc. În această oră, plini de recunoștință, ne alăturăm cântărilor din toate secolele, cântării ce unește cerul și pământul, îngerii și oamenii. Da, într-adevăr, te lăudăm pentru gloria Ta imensă. Te lăudăm pentru iubirea Ta. Ajută-ne să devenim tot mai mult persoane care iubesc împreună cu Tine, și astfel oameni ai păcii. Amin.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: Oana și Radu Capan
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Catholica.ro
Publicarea în original: 24.12.2010
Publicarea pe acest sit: 25.12.2010
Etichete: , ,

Lasă un răspuns