Predica Papei la Liturghia din noaptea de Crăciun

Predica Sanctității Sale Papa Benedict al XVI-lea
la Liturghia din noaptea Crăciunului,
Bazilica San Pietro, 24 decembrie 2005

„Domnul a zis către Mine: ‘Fiul Meu ești Tu, Eu astăzi Te-am născut!'” Cu aceste cuvinte ale celui de-al doilea psalm, Biserica începe Sfânta Liturghie a vigiliei Crăciunului, în care celebrăm nașterea Mântuitorului Isus Cristos în staulul din Betleem. Acest psalm era odată parte a ritualului de încoronare a regilor iudei. Poporul lui Israel, în urma alegerii sale, se simțea într-un mod special ca fiind fiu al lui Dumnezeu, adoptat de Dumnezeu. Așa după cum regele era personificarea poporului, intronizarea sa era văzută ca un act solemn de adopție din partea lui Dumnezeu, în care regele era într-un fel implicat în chiar misterul lui Dumnezeu. În noaptea Betleemului, aceste cuvinte, care erau mai degrabă expresia unei speranțe decât o realitate prezentă, au primit o semnificație nouă și neașteptată. Copilul așezat în iesle este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu. Dumnezeu nu este o singurătate eternă ci de fapt un cerc de iubire și de dăruire reciprocă. El este Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt.

Și mai mult: în Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu însuși a devenit om. Lui i-a spus Tatăl: „Fiul Meu ești Tu!” Acel „astăzi” etern al lui Dumnezeu s-a coborât în efemerul astăzi al lumii și a ridicat „astăzi”-ul nostru pasager în „astăzi”-ul veșnic al lui Dumnezeu. Dumnezeu este atât de mare încât poate să devină mic. Dumnezeu este atât de puternic încât se poate face pe sine vulnerabil și să vină la noi ca un copil lipsit de apărare, pentru ca să îl putem iubi. Dumnezeu este atât de bun încât poate renunța la splendoarea sa divină și să vină într-un staul, pentru ca noi să îl putem găsi, pentru ca bunătatea Sa să ne poată atinge, să ni se dea nouă și să continue să lucreze prin noi. Acesta este Crăciunul: „Fiul Meu ești Tu, Eu astăzi Te-am născut!” Dumnezeu a devenit unul dintre noi, pentru ca noi să putem să fim cu El și să devenim ca El. A ales ca un semn Copilul întins în iesle: astfel este Dumnezeu. Astfel ajungem noi să îl cunoaștem. Și în fiecare copil strălucește ceva din splendoarea acestui „astăzi”, a acestei apropieri de noi a Dumnezeului pe care trebuie să îl iubim și de care să ascultăm – strălucește în fiecare copil, chiar și în aceia care sunt încă nenăscuți.

Să ascultăm un al doilea fragment din Liturghia acestei nopți sfinte, un fragment luat din cartea Profetului Isaia: „Poporul care locuia întru întuneric va vedea lumină mare” (Isaia 9,1). Cuvântul „lumină” invadează întreaga Liturghie din această seară. Se regăsește în pasajul luat din scrisoarea Sfântului Paul către Tit: „harul mântuitor al lui Dumnezeu s-a arătat tuturor oamenilor” (Tit 2,11). Expresia „s-a arătat” în originalul grec spune același lucru exprimat în ebraică de cuvintele „va vedea”: această „apariție” – această „epifanie” – este revărsarea luminii divine asupra unei lumi pline de întuneric și de probleme nerezolvate. În fine, Evanghelia spune apoi că gloria lui Dumnezeu le-a apărut păstorilor și „a strălucit împrejurul lor” (Luca 2,9). Oriunde gloria lui Dumnezeu apare, lumina se răspândește prin lume. Sfântul Ioan ne spune că „Dumnezeu este lumină și nici un întuneric nu este întru El” (1 Ioan 1,5). Lumina este sursa vieții.

Dar mai întâi lumina înseamnă cunoaștere; înseamnă adevăr, spre deosebire de întunericul falsității și ignoranței. Lumina ne dă viață, ne arată calea. Dar lumina, ca sursă de căldură, înseamnă și iubire. Unde există iubire, lumina strălucește în lume; unde există ură, lumea rămâne în întuneric. În staulul din Betleem a apărut lumina mare pe care lumea o aștepta. În acel Copil întins în iesle, Dumnezeu și-a arătat gloria Sa – gloria iubirii, care se dă pe sine, care renunță la întreaga grandoare pentru a ne călăuzi pe drumul iubirii. Lumina din Betleem nu s-a stins niciodată. De-a lungul secolelor ea a atins bărbați și femei, „a strălucit împrejurul lor”. Acolo unde oamenii și-au pus credința în acest Copil, a apărut și iubirea – bunăvoința față de ceilalți, grija față de cei slabi și în suferință, harul iertării. Din Betleem o rază de lumină, iubire și adevăr strălucește peste veacuri. Dacă ne uităm la sfinți – de la Paul și Augustin la Francisc și Dominic, de la Francisc Xavier și Tereza de Avila la Maica Tereza de Calcutta – vedem acest fluviu de bunătate, această cale a luminii aprinsă mereu de misterul de la Betleem, prin care Dumnezeu a devenit un Copil. Împotriva violenței din lume Dumnezeu opune, prin acel Copil, bunătatea sa și ne cheamă să îl urmăm.

Alături de bradul de Crăciun, prietenii noștri austrieci au adus de asemenea o mică flacără de la Betleem, pentru a ne comunica faptul că adevăratul mister al Crăciunului este strălucirea interioară radiind de la acest Copil. Fie ca acea strălucire interioară să se răsfrângă și asupra noastră, să aprindă inimile noastre de flacăra bunătății lui Dumnezeu; fie ca toți, prin iubirea noastră, să aducem lumină lumii! Să avem grijă ca această flacără dătătoare de lumină să nu se stingă datorită vânturilor reci ale acestor timpuri! Să o păzim cu strășnicie și să o dăm și altora! În această noapte, când privim spre Betleem, să ne rugăm în mod special pentru locul de naștere al Mântuitorului nostru și pentru oamenii care trăiesc și suferă acolo. Dorim să ne rugăm pentru pacea în Țara Sfântă: Privește, Doamne, asupra acestui colț de pământ, țara ta natală, care îți este atât de dragă! Lasă lumina Ta să strălucească asupra ei! Fă să cunoască pacea!

Cuvântul „pace” ne conduce la a treia cheie a Liturghiei din această noapte sfântă. Copilul proorocit de Isaia este numit „Prințul Păcii”. Împărăția Sa este descrisă ca fiind „o pace fără sfârșit”. Păstorii din Evanghelie au auzit vestea bună: „Glorie lui Dumnezeu în ceruri” și „pe pământ pace”. Într-o vreme spuneam: „oamenilor de bunăvoință”. Astăzi spunem: „celor pe care Dumnezeu îi iubește”. Ce înseamnă această schimbare? Nu mai este bunăvoința importantă? Ar fi mai bine să întrebăm: cine sunt cei pe care Dumnezeu îi iubește și de ce îi iubește? Are Dumnezeu favoriți? Iubește oare El doar un anume popor, abandonându-i pe ceilalți? Evanghelia răspunde acestor întrebări indicând spre anumite persoane pe care Dumnezeu le iubește. Sunt persoane precum Maria, Iosif, Elizabeta, Zaharia, Simion și Ana. Dar există de asemenea și două grupuri de oameni: păstorii și magii din Răsărit. Să privim în seara aceasta spre păstori. Ce fel de oameni erau ei? În contextul acelor vremuri, păstorii erau priviți de sus; era considerați ca fiind nedemni de încredere și nu erau admiși ca martori în tribunale. Dar cine erau ei de fapt? Să fim siguri că nu erau mari sfinți, dacă prin acest cuvânt înțelegem oameni ce trăiesc virtuțile în mod eroic. Erau suflete simple. Evanghelia aruncă o lumină asupra unui aspect care mai târziu, în cuvintele lui Isus, va primi o importanță specială: păstorii erau oamenii care vegheau. Fapt adevărat într-un mod superficial: ei își vegheau turmele peste noapte. Fapt adevărat și într-un mod profund: ei erau gata să primească cuvântul lui Dumnezeu. Viețile lor nu erau închise în ele însele; inimile lor erau deschise. Într-un fel, în adâncul lor, ei îl așteptau. Veghea lor era de două ori atentă – atentă să asculte și atentă să pornească la drum. Așteptau lumina care să le arate drumul. Aceasta contează pentru Dumnezeu. El îi iubește pe toți, deoarece cu toții suntem creaturile Sale. Dar unele persoane și-au închis inimile; nu există nici o ușă pe care să intre iubirea Sa. Ei cred că nu au nevoie de Dumnezeu sau nu îl doresc. Alte persoane, care din punct de vedere moral sunt poate mai mizerabile și mai păcătoase, trăiesc cel puțin o oarecare remușcare. Ele îl așteaptă pe Dumnezeu. Își dau seama că au nevoie de bunătatea Sa, chiar dacă nu au o idee clară despre ce înseamnă aceasta. În inimile lor în așteptare lumina lui Dumnezeu poate să intre, și cu ea, pacea Sa. Dumnezeu caută persoanele care pot să îi fie vase și vestitori ai păcii Sale. Să ne rugăm ca El să nu ne găsească inimile închise. Să ne străduim să fim vestitori activi ai păcii – tocmai în lumea de astăzi.

Printre creștini, cuvântul „pace” are o semnificație foarte particulară: a devenit un nume pentru Euharistie. În ea este prezentă pacea lui Cristos. În toate locurile unde se celebrează Euharistia, se răspândește de fapt în lume o mare rețea de pace. Comunitățile reunite în jurul Euharistiei formează o împărăție a păcii la fel de largă ca lumea însăși. Când celebrăm Euharistia ne aflăm noi înșine în Betleem, în „casa pâinii”. Cristos se dă pe sine nouă și, făcând astfel, ne dă pacea Sa. Ne-o dă nouă pentru ca noi să ducem lumina păcii în noi și să o dăm altora. Ne-o dă pentru ca noi să devenim făcători de pace și constructori ai păcii în lume. Și de aceea ne rugăm: Doamne, împlinește-ți promisiunea! Unde este conflict, dă naștere păcii! Unde este ură, fă iubirea să izvorască! Unde predomină întunericul, fă să strălucească lumina! Fă-ne vestitori ai păcii Tale! Amin.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: Radu Capan
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Catholica.ro
Publicarea în original: 24.12.2005
Publicarea pe acest sit: 24.12.2005
Etichete: , ,

Lasă un răspuns