Predica Papei la Liturghia din Miercurea Cenuşii

Predica Papei Francisc
la Liturghia din Miercurea Cenușii
miercuri, 10 februarie 2016

Cuvântul lui Dumnezeu, la începutul drumului Postului Mare, adresează Bisericii și fiecăruia dintre noi două invitații.

Prima este aceea a sfântului Paul: „Împăcați-vă cu Dumnezeu” (2Cor 5,20). Nu este pur și simplu un sfat bun patern și nici numai o sugestie; este o adevărată implorare în numele lui Cristos: „Vă rugăm pentru Cristos: împăcați-vă cu Dumnezeu!” (ibid.). Pentru ce un apel așa de solemn și din inimă? Pentru că Cristos știe cât suntem de fragili și păcătoși, cunoaște slăbiciunea inimii noastre; o vede rănită de răul pe care l-am comis și l-am îndurat; știe câtă nevoie avem de iertare, știe că trebuie să ne simțim iubiți pentru a face binele. Singuri nu suntem în stare: pentru aceasta apostolul nu ne spune să facem ceva, ci să ne lăsăm împăcați de Dumnezeu, să-i permitem să ne ierte, cu încredere, pentru că „Dumnezeu este mai mare decât inima noastră” (1In 3,20). El învinge păcatul și ne ridică din mizerii, dacă i le încredințăm. Ne revine nouă să recunoaștem că avem nevoie de milostivire: este primul pas al drumului creștin; este vorba de a intra prin poarta deschisă care este Cristos, unde ne așteaptă El însuși, Mântuitorul, și ne oferă o viață nouă și bucuroasă.

Pot să existe unele obstacole, care închid porțile inimii. Există tentația de a blinda porțile, adică de a conviețui cu propriul păcat, minimizându-l, justificându-ne mereu, crezând că nu suntem mai răi decât alții; astfel, însă, se închid încuietorile sufletului și rămânem închiși înăuntru, prizonieri ai răului. Un alt obstacol este rușinea de a deschide poarta secretă a inimii. Rușinea, în realitate, este un bun simptom, pentru că arată că vrem să ne dezlipim de rău; totuși niciodată nu trebuie să se transforme în teamă sau frică. Și există o a treia cursă, aceea de a ne îndepărta de poartă: se întâmplă când ne ascundem în mizeriile noastre, când scotocim încontinuu, legând între ele lucrurile negative, ajungând să intrăm în pivnițele cele mai întunecate ale sufletului. Atunci devenim chiar rude ale tristeții pe care n-o vrem, ne descurajăm și suntem mai slabi în fața ispitelor. Acest lucru se întâmplă pentru că rămânem singuri cu noi înșine, închizându-ne și fugind de lumină; în timp ce numai harul Domnului ne eliberează. Așadar să ne lăsăm împăcați, să-l ascultăm pe Isus care îi spune celui care este obosit și oprimat „veniți la mine” (Mt 11,28). A nu rămâne în noi înșine, ci a merge la El! Acolo sunt odihnă și pace.

În această celebrare sunt prezenți misionarii milostivirii, pentru a primi mandatul de a fi semne și instrumente ale iertării lui Dumnezeu. Iubiți frați, să puteți ajuta să se deschidă porțile inimilor, să se depășească rușinea, să nu se fugă de lumină. Fie ca mâinile voastre să binecuvânteze și să-i ridice pe frați și pe surori cu paternitate; fie ca prin intermediul vostru privirea și mâinile Tatălui să se pună asupra fiilor și să li se vindece rănile!

Există o a doua invitație a lui Dumnezeu, care spune, prin intermediul profetului Ioel: „Întoarceți-vă la mine din toată inima voastră” (2,12). Dacă trebuie să ne întoarcem este pentru că ne-am îndepărtat. Este misterul păcatului: ne-am îndepărtat de Dumnezeu, de ceilalți, de noi înșine. Nu este greu să ne dăm seama de asta: toți vedem cum cu greu avem cu adevărat încredere în Dumnezeu, cu greu ne încredințăm Lui ca Tată, fără frică; ce greu este a-i iubi pe alții, în loc de a gândi rău despre ei; cum ne costă să facem adevăratul nostru bine, în timp ce suntem atrași și seduși de atâtea realități materiale, care dispar și la sfârșit ne lasă săraci. Alături de această istorie de păcat, Isus a inaugurat o istorie de mântuire. Evanghelia care deschide Postul Mare ne invită să-i fim protagoniști, îmbrățișând trei remedii, trei medicamente care vindecă de păcat (cf. Mt 6,1-6.16-18).

În primul rând rugăciunea, expresie de deschidere și de încredere în Domnul: este întâlnirea personală cu El, care scurtează distanțele create de păcat. A ne ruga înseamnă a spune: „nu sunt autosuficient, am nevoie de Tine, Tu ești viața mea și mântuirea mea”. În al doilea rând caritatea, pentru a depăși înstrăinarea față de ceilalți. De fapt, iubirea adevărată nu este un act exterior, nu înseamnă a da ceva în mod paternalist pentru a-și liniști conștiința, ci a accepta pe cel care are nevoie de timpul nostru, de prietenia noastră, de ajutorul nostru. Înseamnă a trăi slujirea, învingând tentația de a ne satisface. În al treilea rând postul, pocăința, pentru a ne elibera de dependențele față de ceea ce trece și a ne antrena să fim mai sensibili și milostivi. Este o invitație la simplitate și la împărtășire: a lua ceva de la masa noastră și din bunurile noastre pentru a regăsi binele adevărat al libertății.

„Întoarceți-vă la mine – spune Domnul – întoarceți-vă cu toată inima voastră”: nu numai cu vreun act extern, ci din adâncul nostru. De fapt, Isus ne cheamă să trăim rugăciunea, caritatea și pocăința cu coerență și autenticitate, învingând ipocrizia. Postul Mare să fie un timp de benefică „tăiere” a falsității, a mondenității, a indiferenței: pentru a nu crede că totul merge bine dacă eu mă simt bine; pentru a înțelege că ceea ce contează nu este aprobarea, căutarea succesului sau a consensului, ci curăția inimii și a vieții; pentru a regăsi identitatea creștină, adică iubirea care slujește, nu egoismul care se slujește. Să pornim la drum împreună, ca Biserică, primind cenușa – și noi vom deveni cenușă – și ținând privirea îndreptată spre Răstignit. El, iubindu-ne, ne invită să ne lăsăm împăcați cu Dumnezeu și să ne întoarcem la El, pentru a ne regăsi pe noi înșine.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 10.02.2016
Publicarea pe acest sit: 11.02.2016
Etichete: ,

Lasă un răspuns