Predica Papei la Liturghia din Miercurea Cenuşii

Predica Papei Benedict al XVI-lea
la Liturghia din Miercurea Cenușii
miercuri, 22 februarie 2012

Venerați frați,
Iubiți frați și surori,

Cu această zi de pocăință și de post – Miercurea Cenușii – începem un nou drum spre Paștele Învierii: drumul Postului Mare. Aș vrea să mă opresc pe scurt să reflectez despre semnul liturgic al cenușii, un semn material, un element al naturii, care devine în Liturgie un simbol sacru, foarte important în această zi în care începe itinerarul Postului Mare. În vechime, în cultura ebraică, obiceiul de a-și presăra cenușă pe cap ca semn de pocăință era obișnuit, însoțit adesea cu îmbrăcarea cu sac sau cu zdrențe. În schimb, pentru noi creștinii există acest unic moment, care are de altfel o însemnată relevanță rituală și spirituală.

Înainte de toate, cenușa este unul din acele semne materiale care aduc cosmosul în interiorul Liturgiei. Principalele sunt desigur cele ale Sacramentelor: apa, uleiul, pâinea și vinul, care devin adevărată materie sacramentală, instrument prin care se comunică harul lui Cristos care ajunge până la noi. În cazul cenușii e vorba în schimb de un semn nesacramental, dar legat totuși mereu de rugăciunea și de sfințirea poporului creștin: de fapt, este prevăzută, înainte de impunerea individuală pe cap, o binecuvântare specifică a cenușii – pe care o vom face pe puțin timp – cu două formule posibile. În prima ea este definită „simbol auster”; în a doua se invocă direct asupra ei binecuvântarea și se face referință la textul din Cartea Genezei, care poate și să însoțească getul impunerii: „Amintește-ți că pământ ești și în pământ te vei întoarce” (cf. Gen 3,19).

Să ne oprim un moment asupra acestui text din Geneză. El încheie judecata rostită de Dumnezeu după păcatul strămoșesc: Dumnezeu blestemă șarpele, care i-a făcut pe bărbat și pe femeie să cadă în păcat; apoi pedepsește femeia anunțându-i durerile nașterii și o relație dezechilibrată cu soțul; în sfârșit îl pedepsește pe bărbat, îi anunță truda în muncă și blestemă pământul. „Blestemat să fie pământul din cauza ta!” (Gen 3,17), din cauza păcatului tău. Așadar, bărbatul și femeia nu sunt blestemați direct așa cum în schimb este blestemat șarpele, dar, din cauza păcatului lui Adam, este blestemat pământul, din care el a fost luat. Să recitim relatarea magnifică a creării omului din pământ: „Domnul Dumnezeu l-a plăsmuit pe om din țărâna pământului și i-a suflat în nări suflare de viață și omul a devenit ființă vie. Domnul Dumnezeu a sădit o grădină în Eden, spre răsărit, și l-a așezat acolo pe omul pe care îl plăsmuise” (Gen 2,7-8); așa se spune în Cartea Genezei.

Iată așadar că semnul cenușii ne duce la marea frescă a creației, în care se spune că ființa umană este o unitate singulară de materie și de suflu divin, prin imaginea țărânei pământului plăsmuită de Dumnezeu și însuflețită de respirația sa insuflată în nările noii creaturi. Putem observa cum în relatarea din Geneză simbolul țărânei suferă o transformare negativă din cauza păcatului. În timp ce înainte de cădere pământul este o potențialitate total bună, irigat de un izvor de apă (Gen 2,6) și capabil, prin opera lui Dumnezeu, să germineze „tot felul de pomi plăcuți la vedere și buni de mâncat” (Gen 2,9), după căderea și respectivul blestem divin el va produce „spini și mărăcini” și numai în schimbul „durerii” și „sudorii frunții” va da omului roadele sale (cf. Gen 3,17-18). Țărâna pământului nu mai amintește numai gestul creator al lui Dumnezeu, în întregime deschis la viață, ci devine semn al unui inevitabil destin de moarte: „Pământ ești și în pământ te vei întoarce” (Gen 3,19).

Este clar în textul biblic că pământul este părtaș de soarta omului. Spune în această privință sfântul Ioan Gură de Aur într-o omilie a sa: „Vezi cum după neascultarea sa totul este impus asupra lui [omul] într-un mod contrar stilului său precedent de viață” (Omilii despre Geneză 17,9: PG 53, 146). Această blestemare a pământului are o funcție medicinală pentru om, care de „rezistențele” pământului ar trebui să fie ajutat să se mențină în limitele sale și să recunoască propria natură (cf. ibidem). Astfel, cu o frumoasă sinteză, se exprimă un alt comentariu antic care spune: „Adam a fost creat curat de Dumnezeu pentru slujirea sa. Toate creaturile i-au fost date pentru a-l sluji. El era destinat să fie stăpânul și regele tuturor creaturilor. Însă atunci când răul a ajuns la el și a conversat cu el, l-a primit prin intermediul unei ascultări externe. Apoi a pătruns în inima sa și a pus stăpânire pe întreaga sa ființă. Atunci când așa a fost capturat, creația, care îl asistase și îl slujise, a fost capturată împreună cu el” (Pseudo-Macarie, Omilii 11, 5: PG 34, 547).

Spuneam puțin mai înainte, citându-l pe sfântul Ioan Gură de Aur, că blestemarea pământului are o funcție „medicinală”. Asta înseamnă că intenția lui Dumnezeu, care este mereu benefică, este mai profundă decât blestemul. De fapt, acesta este datorat nu lui Dumnezeu ci păcatului, însă Dumnezeu nu poate să nu-l aplice, pentru că respectă libertatea omului și consecințele sale, chiar și negative. Așadar, în cadrul pedepsei, și chiar în cadrul blestemării pământului, rămâne o intenție bună care vine de la Dumnezeu. Atunci când El îi spune omului: „Pământ ești și în pământ te vei întoarce”, împreună cu pedeapsa justă intenționează și să vestească o cale de mântuire, care va trece tocmai prin pământ, prin acea „țărână a pământului”, acel „trup” care va fi asumat de Cuvânt. În această perspectivă mântuitoare este preluat cuvântul din Geneză de Liturgia din Miercurea Cenușii: ca invitație la pocăință, la umilință, la faptul de a avea prezentă propria condiție muritoare, dar nu pentru a ajunge în disperare, ci pentru a primi, chiar în această mortalitate a noastră, apropierea inimaginabilă a lui Dumnezeu, care, dincolo de moarte, deschide trecerea la înviere, la paradisul în sfârșit regăsit. În acest sens ne orientează un text al lui Origene, care spune: „Ceea ce inițial era carne, din pământ, un om din pământ (cf. 1Cor 15,47) și a fost distrusă prin moarte și făcută din nou pământ și cenușă – de fapt este scris: pământ ești și în pământ te vei întoarce – este înviat din nou din pământ. După aceea, conform meritelor sufletului care locuiește în trup, persoana înaintează spre gloria unui trup spiritual” (Despre Principii 3, 6, 5: SChr 268, 248).

„Meritele sufletului”, despre care vorbește Origene, sunt necesare; dar sunt fundamentale meritele lui Cristos, eficacitatea Misterului său pascal. Sfântul Paul ne-a oferit o formulare sintetică în a doua Scrisoare către Corinteni, astăzi Lectura a doua: „Căci pe Cristos, care nu a cunoscut păcatul, pentru noi Dumnezeu l-a făcut una cu păcatul oamenilor, pentru ca prin el noi să dobândim dreptatea lui Dumnezeu” (1Cor 15,45), primele roade ale noii creații. Același Duh care l-a înviat pe Isus din morți poate să transforme inimile noastre din inimi de piatră în inimi de carne (cf. Ez 36,26). L-am invocat cu puțin în urmă cu Psalmul Miserere: „Creează în mine o inimă curată, Dumnezeule, / și un duh drept înnoiește înlăuntrul meu. / Nu mă alunga de la fața ta / și Duhul tău sfânt nu-l lua de la mine” (Ps 50,12-13). Acel Dumnezeu care i-a alungat pe primii părinți din Eden l-a trimis pe propriul Fiu în pământul nostru devastat de păcat, nu l-a cruțat, pentru ca noi, fii risipitori, să ne putem întoarce, căiți și răscumpărați de milostivirea sa, în adevărata noastră patrie. Așa să fie, pentru fiecare dintre noi, pentru toți cei care cred, pentru orice om care cu umilință recunoaște că are nevoie de mântuire. Amin.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 22.02.2012
Publicarea pe acest sit: 22.02.2012
Etichete: ,

Lasă un răspuns