Predica Papei la Liturghia din Miercurea Cenuşii

Predica Papei Benedict al XVI-lea
la Liturghia din Miercurea Cenușii
miercuri, 6 februarie 2008

Iubiți frați și surori!

Dacă Adventul este prin excelență timpul care ne invită să sperăm în Dumnezeu care vine, Postul Mare ne reînnoiește în speranța în cel care ne-a făcut să trecem de la moarte la viață. Ambele sunt timpuri de purificare – o spune și culoarea liturgică pe care o au în comun – dar în mod special Postul Mare, orientat în întregime spre misterul răscumpărării, este definit „drum de adevărată convertire” (rugăciunea zilei). La începutul acestui itinerar penitențial, aș vrea să mă opresc, pe scurt, să reflectez asupra rugăciunii și asupra suferinței ca aspecte care califică timpul liturgic al Postului Mare, în timp ce am dedicat practicării pomenii Mesajul pentru Postul Mare, publicat săptămâna trecută. În Enciclica Spe salvi, am indicat rugăciunea și suferința, împreună cu acțiunea și cu judecata, ca „locuri de însușire și de exercitare a speranței”. Deci am putea afirma că perioada Postului Mare, tocmai pentru că invită la rugăciune, la pocăință și la post, constituie o ocazie providențială pentru a face mai vie și trainică speranța noastră.

Rugăciunea alimentează speranța, deoarece nimic nu exprimă mai mult decât rugăciunea realitatea lui Dumnezeu în viața noastră. Chiar și în singurătatea încercării celei mai dure, nimic și nimeni nu mă poate împiedica să mă adresez Tatălui, „în secretul” inimii mele, unde numai el „vede”, așa cum spune Isus în evanghelie (cf. Mt 6,4.6.18). Îmi vin în minte două momente din existența pământească a lui Isus, care se plasează, unul la început și celălalt aproape la sfârșitul vieții sale publice: cele 40 de zile în deșert, pe urma cărora este stabilit timpul Postului Mare, și agonia în Ghetsemani – ambele sunt în mod esențial momente de rugăciune. Rugăciune cu Tatăl, solitară, față în față în deșert, rugăciune plină de „neliniște de moarte” în Grădina Măslinilor. Dar atât într-o circumstanță, cât și în cealaltă, Cristos demască înșelăciunile ispititorului și-l învinge rugându-se. Astfel, rugăciunea se dovedește prima și principala „armă” pentru „a înfrunta victorioși lupta împotriva duhului răului” (rugăciunea zilei).

Rugăciunea lui Cristos ajunge la apogeul său pe cruce, exprimându-se în acele ultime cuvinte pe care evangheliștii le-au cules. Acolo unde pare să scoată un strigăt de disperare: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?” (Mt 27,46; Mc 15,34; cf. Ps 21,1), în realitate, Cristos își însușește invocația celui care, asediat fără scăpare de dușmani, nu are cui să se încredințeze decât lui Dumnezeu și, dincolo de orice posibilitate umană, experimentează harul și mântuirea sa. Cu aceste cuvinte ale psalmului, mai întâi ale unui om în suferință, apoi ale poporului lui Dumnezeu în suferințele sale datorită aparentei absențe a lui Dumnezeu, Isus și-a însușit acest strigăt al omenirii, care suferă de aparenta absență a lui Dumnezeu și duce acest strigăt la inima Tatălui. Astfel, rugându-se în această ultimă singurătate împreună cu toată omenirea, el ne deschide inima lui Dumnezeu. Așadar, nu este contradicție între aceste cuvinte din Psalmul 21 și cuvintele pline de încredere filială: „Tată, în mâinile tale încredințez duhul meu” (Lc 23,46; cf. Ps 30,6). Și acestea sunt luate dintr-un psalm, Psalmul 30, implorare dramatică a unei persoane care, părăsită de toți, se încredințează sigură lui Dumnezeu. Rugăciunea de implorare plină de speranță este, de aceea, laitmotivul Postului Mare și ne face să-l experimentăm pe Dumnezeu ca unica ancoră de mântuire. Chiar și atunci când e colectivă, rugăciunea poporului lui Dumnezeu este glasul unei singure inimi și al unui singur suflet, este dialog „față în față”, precum este implorarea emoționantă a reginei Estera atunci când poporul său urmează să fie exterminat: „Domnul meu, regele nostru, tu ești unicul! Vino în ajutorul meu care sunt singură și nu am alt ajutor decât pe tine, pentru că un mare pericol mă biruie” (Est 4,17). În fața unui „mare pericol” este nevoie de o speranță mai mare și aceasta este numai speranța care poate conta pe Dumnezeu.

Rugăciunea este un cuptor în care așteptările și aspirațiile noastre sunt expuse la lumina cuvântului lui Dumnezeu, sunt cufundate în dialogul cu cel care este adevărul și ies eliberate de minciunile ascunse și compromisurile cu diferite forme de egoism (cf. Spe salvi, 33). Fără dimensiunea rugăciunii, eu-l uman ajunge să se închidă în el însuși, iar conștiința, care ar trebui să fie ecoul glasului lui Dumnezeu, riscă să se reducă la oglindă a eu-lui, așa încât colocviul interior devine un monolog, dând prilejul la mii de autojustificări. De aceea, rugăciunea este garanție de deschidere față de alții: cel care se face liber pentru Dumnezeu și pentru exigențele sale, se deschide în același timp către celălalt, către fratele care bate la ușa inimii sale și cere ascultare, atenție, iertare, uneori corectare, dar mereu în caritate fraternă. Adevărata rugăciune nu este niciodată egocentrică, ci este mereu centrată pe celălalt. Ca atare, ea îl ridică pe cel care se roagă la „extazul” carității, la capacitatea de a ieși din sine pentru a deveni aproapele celuilalt în slujire umilă și dezinteresată. Adevărata rugăciune este motorul lumii, pentru că o ține deschisă către Dumnezeu. Pentru aceasta, fără rugăciune nu există speranță, ci numai iluzie. De fapt, nu prezența lui Dumnezeu îl înstrăinează pe om, ci absența lui: fără Dumnezeul adevărat, Tatăl Domnului Isus Cristos, speranțele devin iluzii care induc să evadăm din realitate. A vorbi cu Dumnezeu, a rămâne în prezența sa, a ne lăsa luminați și purificați de cuvântul său, ne introduce, în schimb, în inima realității, în intimul motor al devenirii cosmice, ne introduce, ca să spunem așa, în inima pulsantă a universului.

În conexiune armonioasă cu rugăciunea și postul și pomana pot fi considerate locuri de însușire și exercitare a speranței creștine. Părinților și scriitorilor antici le place să sublinieze că aceste trei dimensiuni ale vieții evanghelice sunt inseparabile, se fecundează reciproc și aduc cu atât mai mult rod, cu cât se coroborează mai mult reciproc. Grație ajutorului unit al rugăciunii, al postului și al pomenii, Postul Mare, în ansamblul său, îi formează pe creștini să fie bărbați și femei ai speranței, după exemplul sfinților.

Aș vrea acum să mă opresc, pe scurt, și asupra suferinței deoarece, așa cum am scris în Enciclica Spe salvi, „măsura umanității se determină în mod esențial în raportul cu suferința și cu cel suferind. Acest lucru este valabil pentru fiecare om ca și pentru societate” (Spe salvi, 38). Paștele, spre care este îndreptat Postul Mare, este misterul care dă sens suferinței umane, pornind de la supraabundența com-pătimirii lui Dumnezeu, realizată în Isus Cristos. De aceea, drumul Postului Mare, fiind în întregime iradiat de lumina pascală, ne face să retrăim ceea ce a avut loc în inima divino-umană a lui Cristos în timp ce urca la Ierusalim pentru ultima dată, pentru a se oferi pe sine însuși ca ispășire (cf. Is 53,10). Suferința și moartea au coborât ca întuneric pe măsură ce el se apropia de cruce, dar a devenit vie și flacăra iubirii. Suferința lui Cristos este de fapt, în întregime, pătrunsă de lumina iubirii (cf. Spe salvi, 38): iubirea Tatălui care-i permite Fiului să meargă cu încredere în întâmpinarea ultimului său „botez”, așa cum el însuși definește apogeul misiunii sale (cf. Lc 12,50). Acel botez de durere și de iubire Isus l-a primit pentru noi, pentru toată omenirea. A suferit pentru adevăr și dreptate, aducând în istoria oamenilor evanghelia suferinței, care este cealaltă față a evangheliei iubirii. Dumnezeu nu poate pătimi, dar poate și vrea să com-pătimească. De la pătimirea lui Cristos, poate intra în orice suferință umană acea con-solatio, „consolarea iubirii părtașe a lui Dumnezeu și astfel apare steaua speranței” (Spe salvi, 39).

Ca pentru rugăciune, tot așa pentru suferință, istoria Bisericii este foarte bogată în martori care s-au dedicat pentru alții fără precupețire, cu prețul unor suferințe dure. Cu cât e mai mare speranța care ne animă, cu atât e mai mare și în noi capacitatea de a suferi din iubire față de adevăr și de bine, oferind cu bucurie micile și marile trude de fiecare zi și inserându-le în marea com-pătimire a lui Cristos (cf. ivi, 40). Să ne ajute în acest drum de perfecțiune evanghelică Maria, care, împreună cu inima Fiului, a avut inima sa neprihănită străpunsă de sabia durerii. Tocmai în aceste zile, amintind aniversarea a 150 de ani de la aparițiile Fecioarei la Lourdes, suntem conduși să medităm asupra misterului împărtășirii Mariei cu durerile omenirii; în același timp, suntem încurajați să luăm consolare din „tezaurul de compasiune” (ibid.) al Bisericii, la care ea a contribuit mai mult decât orice altă creatură. De aceea, să începem Postul Mare în unire spirituală cu Maria, care „a înaintat pe drumul credinței” în urma Fiului său (cf. Lumen gentium, 50) și îi precede mereu pe discipoli în itinerarul spre lumina pascală. Amin!

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 06.02.2008
Publicarea pe acest sit: 08.02.2008
Etichete: , , ,

Lasă un răspuns