Predica Papei la Liturghia din Lima

Predica Sfântului Părinte Papa Francisc
la Liturghia celebrată în Lima, Peru
duminică, 21 ianuarie 2018

„Ridică-te, mergi la Ninive, cetatea cea mare, și vestește acolo vestea pe care ți-o spun eu” (Iona 3,2). Cu aceste cuvinte Domnul se adresa lui Iona punându-l în mișcare spre acea mare cetate care era pe punctul de a fi distrusă din cauza multelor sale rele. Îl vedem și pe Isus, în Evanghelie, în drum spre Galileea pentru a predica vestea sa bună (cf. Mc 1,14). Ambele lecturi ni-l revelează pe Dumnezeu în mișcare în fața cetăților de ieri și de astăzi. Domnul pornește la drum: merge la Ninive, în Galileea, … la Lima, la Trujillo, la Puerto Maldonado… Domnul vine aici. Pornește la drum pentru a intra în istoria noastră personală, concretă. L-am celebrat de puțin timp: este Emanuel, Dumnezeu care vrea să stea mereu cu noi. Da, aici la Lima, sau oriunde trăiești, în viața zilnică a muncii mereu egale, în educația copiilor, plină de speranță, printre toate aspirațiile tale și activitățile tale; în intimitatea casei și în zgomotul asurzitor de pe străzile noastre. Este acolo, în mijlocul străzilor prăfuite ale istoriei, unde Domnul vine în întâmpinarea ta.

Uneori ni se poate întâmpla același lucru ca lui Iona. Orașele noastre, cu situațiile de durere și de nedreptate care se repetă în fiecare zi, pot să provoace în noi ispita de a fugi, de a ne ascunde, de a ne sustrage. Și motivele, pentru Iona și pentru noi, nu lipsesc. Privind orașul am putea începe să constatăm că „există cetățeni care obțin mijloacele adecvate pentru dezvoltarea vieții personale și familiale, însă sunt foarte mulți «non-cetățenii», «cetățenii pe jumătate» sau «resturile urbane»”[1] care stau pe marginile străzilor noastre, care merg să trăiască la marginile orașelor noastre fără condiții necesare pentru a trăi o viață demnă, și ne face rău să constatăm că de multe ori între aceste „resturi umane” se află fețele atâtor copii și adolescenți. Se află fața viitorului.

Și văzând aceste lucruri în orașele noastre, în cartierele noastre – care ar putea să fie locuri de întâlnire și de solidaritate, de bucurie – ajunge să provoace ceea ce am putea numi sindromul lui Iona: un spațiu de fugă și de neîncredere (cf. Iona 1,3). Un spațiu pentru indiferență, care ne transformă în anonimi și surzi în fața altora, ne face să devenim ființe impersonale cu inimă aseptică, și cu această atitudine face rău sufletului poporului, al acestui nobil popor. Cum ne spunea Benedict al XVI-lea, „măsura umanității se determină în mod esențial în raportul cu suferința și cu cel suferind. Acest lucru este valabil pentru fiecare om ca și pentru societate. O societate care nu reușește să-i accepte pe cei suferinzi și nu este capabilă să contribuie prin com-pătimire să facă în așa fel încât suferința să fie împărtășită și purtată și în interior este o societate crudă și inumană”[2].

Când l-au arestat pe Ioan [Botezătorul], Isus a mers în Galileea ca să predice Evanghelia lui Dumnezeu. Spre deosebire de Iona, Isus, în fața unui eveniment dureros și nedrept cum a fost arestarea lui Ioan, intră în oraș, intră în Galileea și începe de la acea mică populație să semene ceea ce avea să fie începutul celei mai mari speranțe: Împărăția lui Dumnezeu este aproape, Dumnezeu este în mijlocul nostru. Și Evanghelia însăși ne arată bucuria și efectul în lanț pe care aceasta îl produce: a început cu Simon și Andrei, apoi Iacob și Ioan (cf. Mc 1,14-20) și, pornind de atunci, trecând prin sfânta Roza din Lima, sfântul Toribiu, sfântul Martin de Porres, sfântul Ioan Macías, sfântul Francisc Solano, a ajuns până la noi vestită de norul de martori care au crezut în El. A ajuns până la Lima, până la noi pentru a se angaja din nou ca un antidot reînnoit împotriva globalizării indiferenței. Pentru că în fața acestei Iubiri nu putem să rămânem indiferenți.

Isus i-a chemat pe discipolii săi să trăiască astăzi ceea ce are gust de veșnicie: iubirea față de Dumnezeu și față de aproapele; și face asta în unica manieră în care poate s-o facă, în maniera divină: provocând duioșia și iubirea milostivă, provocând compasiunea și deschizând ochii lor pentru ca să învețe să privească realitatea în manieră divină. Îi invită să creeze noi legături, noi alianțe aducătoare de veșnicie.

Isus străbate orașul: face asta cu discipolii săi și începe să vadă, să asculte, să fie atent la cei care au cedat sub mantia indiferenței, lapidați de păcatul grav al corupției. Începe să dezvăluie atâtea situații care sufocau speranța poporului său provocând o nouă speranță. Îi cheamă pe discipolii săi și îi invită să meargă cu El, îi invită să străbată orașul, dar le schimbă ritmul, îi învață să privească ceea ce până atunci treceau cu vederea, indică noi urgențe. Convertiți-vă, le spune lor, Împărăția cerurilor înseamnă a-l întâlni în Isus pe Dumnezeu care amestecă viața sa cu viața poporului său, se implică și implică pe alții pentru ca să nu le fie frică să facă din această istorie o istorie de mântuire (cf. Mc 1,15.21 șu).

Isus continuă să meargă pe străzile noastre, ca și ieri continuă să bată la uși, să bată la inimi pentru a reaprinde speranța și dorințele: ca degradarea să fie depășită de fraternitate, nedreptatea să fie învinsă de solidaritate și violența să fie stinsă cu armele păcii. Isus continuă să cheme și vrea să ne ungă cu Duhul său pentru ca și noi să mergem ca să ungem cu acea ungere capabilă să vindece speranța rănită și să reînnoiască privirea noastre.

Isus continuă să meargă și retrezește speranța care ne eliberează de raporturi goale și de analize impersonale și ne cheamă să ne implicăm ca fermenți acolo unde suntem, unde ne este dat să trăim, în acel colțișor de fiecare zi. Împărăția cerurilor este în mijlocul vostru – ne spune El –, este acolo unde știm să folosim un pic de duioșie și de compasiune, unde nu ne este frică să creăm spații pentru ca orbii să vadă, paraliticii să meargă, leproșii să fie purificați și surzii să audă (cf. Lc 7,22), și astfel toți cei pe care îi consideram pierduți să se bucure de Înviere. Dumnezeu nu încetează și nu va înceta să meargă pentru a ajunge la fiii săi. La fiecare dintre fiii săi. Cum vom aprinde speranța dacă lipsesc profeți? Cum vom înfrunta viitorul dacă ne lipsește unitatea? Cum va ajunge Isus în atâtea locuri, dacă lipsesc martori curajoși și destoinici?

Astăzi Domnul te cheamă să străbați cu El orașul, te invită să mergi cu El prin orașul tău. Te cheamă să fii discipolul său misionar și astfel să devii părtaș de acea mare șoaptă care vrea să continue să răsune în fiecare colț al vieții noastre: Bucură-te, Domnul este cu tine!

________________

Salut final

Îi mulțumesc cardinalului Juan Luis Cipriani, arhiepiscop de Lima, pentru cuvintele sale și fraților episcopi de Puerto Maldonado și Trujillo, ale căror jurisdicții ecleziastice am putut să le vizitez în aceste zile; mulțumesc și președintelui Conferinței episcopale și fraților mei episcopi pentru prezența lor și vouă tuturor care ați făcut în așa fel încât această vizită să lase o amprentă de neșters în inima mea.

Mulțumesc tuturor celor care au făcut posibilă această călătorie, și au fost mulți, și mulți anonimi. În primul rând domnul președinte Pedro Pablo Kuczynski, autoritățile civile, miile de voluntari care cu munca lor tăcută și jertfită ca „furnicuțele” au contribuit pentru ca totul să se poată realiza. Mulțumesc, voluntari anonimi! Mulțumesc comisiei organizatoare și tuturor celor care cu dăruirea lor și angajarea lor au făcut posibilă această întâlnire. În mod special vreau să mulțumesc grupului de arhitecți care au proiectat cele trei altare în cele trei orașe: Dumnezeu să vă păstreze bunul gust! Mi-a făcut bine să mă întâlnesc cu voi.

Am început pelerinajul meu printre voi spunând că Peru este o țară de speranță. Țară de speranță prin biodiversitatea care se găsește aici împreună cu frumusețea locurilor capabile să ne ajute să descoperim prezența lui Dumnezeu.

Țară de speranță prin bogăția tradițiilor sale și a obiceiurilor sale care au marcat sufletul acestui popor.

Țară de speranță prin tineri, care nu sunt viitorul ci prezentul Peruului. Lor le cer să descopere în înțelepciunea bunicilor lor, a bătrânilor, ADN-ul care i-a condus pe marii voștri sfinți. Copii și copile, vă rog, nu vă dezrădăcinați. Bunici și bătrâni, nu încetați să transmiteți tinerelor generații rădăcinile poporului vostru și înțelepciunea căii pentru a ajunge la cer. Pe toți vă invit să nu vă fie frică să fiți sfinții secolului al XXI-lea.

Frați peruani, aveți atâtea motive pentru a spera, am văzut asta, am atins asta cu mâna în aceste zile. Vă rog, păstrați speranța, să nu v-o fure. Și nu există mod mai bun de a păstra speranța decât a rămâne uniți, pentru ca toate aceste motive care o susțin să crească în fiecare zi mai mult.

Speranța în Dumnezeu nu înșală (cf. Rom 5,5).

Vă port în inimă.

Dumnezeu să vă binecuvânteze. Și vă rog să nu uitați să vă rugați pentru mine. Mulțumesc.

[Binecuvântarea]

Note:
[1] Exortația apostolică Evangelii gaudium¸ 74.
[2] Scrisoarea enciclică Spe salvi¸ 38.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 21.01.2018
Publicarea pe acest sit: 21.01.2018
Etichete: , ,

Lasă un răspuns