Predica Papei la Liturghia din Guayaquil

Predica Sfântului Părinte Papa Francisc
la Liturghia din Guayaquil
Parcul Los Samanes, 6 iulie 2015

Textul din Evanghelie pe care tocmai l-am ascultat (In 2,1-11) este primul semn minunat care se realizează în relatarea Evangheliei lui Ioan. Preocuparea Mariei, transformată în implorare către Isus: „Nu mai au vin” – îi spune – și referința la „oră” se va înțelege după aceea, în relatările pătimirii.

Și e bine că este așa, pentru că asta ne permite să vedem zelul lui Isus pentru a învăța, a însoți, a vindeca și a îmbucura pornind de la acest apel al mamei sale: „Nu mai au vin”.

Nunta din Cana se reînnoiește în fiecare generație, în fiecare familie, în fiecare dintre noi și în eforturile noastre pentru ca inima noastră să găsească stabilitate în iubiri durabile, în iubiri rodnice, în iubiri pline de bucurie. Să dăm un loc Mariei, „mama”, cum spune evanghelistul. Și să facem cu ea acum itinerarul de la Cana.

Maria este atentă, este atentă la acea nuntă deja începută, este grijulie față de necesitățile mirilor. Nu se izolează în ea însăși, centrată în lumea sa, dimpotrivă, iubirea sa o face „să fie spre” alții. Cu atât mai puțin caută prietenele pentru a comenta ceea ce se întâmplă și a critica pregătirea rea a nunții. Și de vreme ce este atentă, cu discreția sa, își dă seama că lipsește vinul. Vinul este semn de bucurie, de iubire, de belșug. Câți dintre adolescenții și tinerii noștri percep că în casele lor de mult timp deja nu mai este acest vin. Câte femei singure și întristate se întreabă când iubirea dispare, când iubirea s-a dus din viața lor. Câți bătrâni se simt lăsați afară de la sărbătoarea din familiile lor, abandonați într-un colț și de acum fără hrana iubirii zilnice a copiilor lor, a nepoților lor, a strănepoților lor! De asemenea lipsa acestui vin poate să fie consecință a lipsei locului de muncă, a infirmităților, a situațiilor problematice prin care trec familiile noastre din toată lumea. Maria nu este o mamă care „pretinde”, cu atât mai puțin este o soacră care veghează pentru a se distra de lipsa noastră de experiență, de greșelile noastre sau de neatențiile noastre. Maria, pur și simplu, este mamă! Este prezentă, iubitoare și grijulie. Este frumos să ascultăm asta: Maria este Mamă. Încercați să spuneți asta toți împreună cu mine? Hai: Maria este Mamă! Iarăși: Maria este Mamă! Iarăși: Maria este Mamă!

Însă Maria, în acel moment în care își dă seama că lipsește vinul, se adresează cu încredere lui Isus. Asta înseamnă că Maria se roagă. Nu merge la majordom, ci prezintă direct Fiului său dificultatea mirilor. Răspunsul pe care-l primește pare descurajant: „Ce ne privește pe mine și pe tine, femeie; încă nu a venit ceasul meu” (v. 4). Dar între timp ea a pus problema în mâinile lui Dumnezeu. Grija sa față de necesitățile altora anticipă „ceasul” lui Dumnezeu. Și Maria este parte a acelui ceas, de la iesle până la cruce. Ea, care a știut „să transforme o peșteră de animale în casa lui Isus, cu câteva scutece sărace și un munte de duioșie” (Exortația apostolică Evangelii gaudium, 286), și ne-a primit ca fii atunci când o sabie îi străpungea inima. Ea ne învață să punem familiile noastre în mâinile lui Dumnezeu; ne învață să ne rugăm, alimentând speranța care ne arată că preocupările noastre sunt și preocupări ale lui Dumnezeu.

Și a ne ruga ne face să ieșim din țarcul preocupărilor noastre, ne face să mergem dincolo de ceea ce ne face să suferim, de ceea ce ne agită sau de ceea ce ne lipsește și ne ajută să ne punem în locul altora. Familia este o școală unde rugăciunea ne amintește că există un „noi”, că există un aproape vecin, evident, care trăiește sub același acoperiș, care împărtășește cu noi viața și are necesități.

Și, la sfârșit, Maria acționează. Cuvintele: „Faceți ceea ce vă va spune” (v. 5), adresate celor care serveau, sunt o invitație adresată și nouă, să ne punem la dispoziția lui Isus, care a venit pentru a sluji nu pentru a fi slujit. Slujirea este criteriul iubirii adevărate. Cine iubește slujește, se pune în slujba altora. Și acest lucru se învață în special în familie, unde din iubire devenim servitorii unii altora. În sânul familiei nimeni nu este exclus, toți au aceeași valoare. Îmi amintesc că odată au întrebat-o pe mama mea pe care dintre cei cinci copii ai săi – pentru că noi suntem cinci frați – pe care dintre cei cinci copii ai săi îl iubea mai mult. Și ea a spus [arată mâna]: „Ca degetele, dacă mă înțeapă la acesta mă doare la fel ca și cum mi-ar înțepa la acesta”. O mamă își iubește copiii așa cum sunt. Și într-o familie frații se iubesc așa cum sunt. Niciunul nu este rebutat.

Acolo în familie „se învață să se ceară permisiunea fără prepotență, să se spună «mulțumesc» ca expresie de apreciere sinceră pentru lucrurile pe care le primim, să se domine agresivitatea sau aviditatea și să se ceară scuze atunci când facem ceva rău, când ne certăm. Pentru că în orice familie există certuri. Problema este după aceea, a cere iertare. Aceste mici gesturi de sinceră politețe ajută la construirea unei culturi a vieții împărtășite și a respectului față de ceea ce ne înconjoară” (Enciclica Laudato si’, 213). Familia este spitalul cel mai apropiat: când cineva este bolnav îl îngrijesc acolo, atât cât se poate. Familia este prima școală a copiilor, este punctul de referință de care nu se poate face abstracție pentru tineri, este cel mai bun azil pentru bătrâni. Familia constituie marea bogăție socială, pe care alte instituții n-o pot înlocui, care trebuie să fie ajutată și potențată, pentru a nu pierde niciodată sensul corect al serviciilor pe care societatea le prestează cetățenilor săi. De fapt, aceste servicii pe care societatea le prestează cetățenilor săi nu sunt o formă de pomană, ci o autentică „datorie socială” față de instituția familială, care este baza și care atât de mult contribuie la binele comun.

Familia formează și o mică Biserică, o numim „Biserică familială”, care, în afară de a da viața, transmite duioșia și milostivirea divină. În familie, credința se amestecă cu laptele matern: experimentând iubirea părinților se simte mai aproape iubirea lui Dumnezeu.

Și în familie – toți suntem martori ai acestui lucru – minunile se fac cu ceea ce există, cu ceea ce suntem, cu ceea ce unul are la dispoziție; și de multe ori nu este idealul, nu este ceea ce visăm și nici ceea ce „ar trebui să fie”. Există un amănunt care trebuie să ne facă să gândim: vinul nou, acel vin așa de bun cum spune stolnicul la nunta din Cana, se naște din vasele purificării, adică din locul unde toți au lăsat păcatul lor; se naște din ceea ce este cel mai rău: „unde s-a înmulțit păcatul, a prisosit harul” (Rom 5,20). În fiecare dintre familiile noastre și în familia comună pe care o formăm cu toții, nimic nu se rebutează, nimic nu este inutil. Cu puțin înainte de a începe Anul Jubiliar al Milostivirii, Biserica va celebra Sinodul Ordinar dedicat familiilor, pentru a forma un adevărat discernământ spiritual și a găsi soluții și ajutoare concrete la multele dificultăți și la provocările importante pe care familia trebuie să le înfrunte astăzi. Vă invit să intensificați rugăciunile voastre pentru această intenție, pentru ca până și ceea ce nouă ni se pare impur – ca apa din vase -, care ne scandalizează sau ne înspăimântă, Dumnezeu – făcându-l să treacă prin „ceasul” său – să-l poată transforma în minune. Familia are nevoie astăzi de această minune.

Toată această istorie a început pentru că „nu mai aveau vin” și totul s-a putut săvârși pentru că o femeie – Fecioara – a fost atentă, a știut să pună în mâinile lui Dumnezeu preocupările sale și a acționat înțelept și cu curaj. Însă există un amănunt, nu este mai puțin realitatea finală: au gustat vinul mai bun. Și aceasta este vestea cea bună: vinul mai bun este cel care urmează să fie băut, realitatea cea mai vrednică de iubit, cea mai profundă și cea mai frumoasă pentru familie trebuie încă să vină. Vine timpul în care gustăm iubirea zilnică, în care copiii noștri redescoperă spațiul pe care-l împărtășim și bătrânii sunt prezenți în bucuria de fiecare zi. Vinul mai bun este „în speranță”, urmează să vină pentru fiecare persoană care acceptă riscul de a iubi. Și în familie trebuie să se trăiască riscul iubirii, trebuie riscat să se iubească. Și cel mai bun dintre vinul urmează să vină, chiar dacă toate posibilitățile variabile și statisticile ar spune contrariul. Vinul mai bun urmează să vină pentru cei care astăzi văd prăbușindu-se totul. Șoptiți-vă asta până când veți crede: vinul mai bun urmează să vină. Șoptiți-vă asta fiecare în inima sa: vinul mai bun urmează să vină. Și șoptiți asta celor disperați și celor cu puțin iubire: aveți răbdare, aveți speranță, faceți ca Maria, rugați-vă, acționați, deschideți inima, pentru că cel mai bun dintre vinuri urmează să vină. Dumnezeu se apropie mereu de periferiile celor care au rămas fără vin, ale celor care au de băut numai descurajarea; Isus are o preferință pentru a vărsa cel mai bun dintre vinuri celor care dintr-un motiv sau altul simt de acum că au stricat toate amforele.

Cum ne invită Maria, să facem „ceea ce ne spune Dumnezeu” (cf. In 2,5). Faceți ceea ce El vă spune. Și să fim recunoscători pentru că în acest timp al nostru și în acest ceas al nostru, vinul nou, cel mai bun, ne face să recuperăm bucuria familiei, bucuria de a trăi în familie. Așa să fie.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 06.07.2015
Publicarea pe acest sit: 07.07.2015
Etichete: , ,

Lasă un răspuns