Predica Papei la Liturghia din Fatima

Predica Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
la Liturghia de pe esplanada Sanctuarului din Fatima
joi, 13 mai 2010

Dragi pelerini,

„Seminția voastră se va bucura de renume printre neamuri, […] și vor recunoaște în ei o seminție binecuvântată de Domnul” (Is 61,9). Așa începea prima lectură de la această Liturghie, ale cărei cuvinte au o împlinire minunată în această adunare reunită cu evlavie la picioarele Preasfintei Fecioare Maria de la Fatima. Surori și frați atât de iubiți, și eu am venit ca pelerin la Fatima, la această „casă” pe care Maria a ales-o pentru a ne vorbi nouă în timpurile moderne. Am venit la Fatima pentru a mă bucura de prezența Mariei și a ocrotirii sale materne. Am venit la Fatima, pentru că spre acest loc converge astăzi Biserica peregrină, voită de Fiul său ca instrument de evanghelizare și sacrament de mântuire. Am venit la Fatima pentru a mă ruga, cu Maria și cu atâția pelerini, pentru omenirea noastră încercată de lipsuri și suferințe. În sfârșit, am venit la Fatima cu aceleași sentimente ale fericiților Francisco și Jacinta și ale slujitoarei lui Dumnezeu Lucia, pentru a încredința Preasfintei Fecioare mărturisirea intimă că „iubesc”, că Biserica, preoții „îl iubesc” pe Isus și doresc să țină ochii ațintiți spre El, în timp ce se încheie acest An al Preoției, și pentru a încredința ocrotirii materne a Mariei pe preoți, pe consacrați și pe consacrate, pe misionari și pe toți făcătorii de bine care fac primitoare și binefăcătoare Casa lui Dumnezeu.

Ei sunt seminția pe care Domnul a binecuvântat-o… Seminție pe care Domnul a binecuvântat-o ești tu, iubită Dieceză de Leiria-Fatima, împreună cu păstorul tău Mons. Antonio Marto, căruia îi mulțumesc pentru salutul pe care mi l-a adresat la început și pentru toată grija cu care m-a umplut, și prin intermediul colaboratorilor săi, în acest sanctuar. Îl salut pe domnul președinte al republicii și celelalte autorități care sunt în slujba acestei națiuni glorioase. În mod ideal îmbrățișez toate diecezele din Portugalia, reprezentate aici de episcopii lor, și încredințez cerului toate popoarele și națiunile de pe pământ. În Dumnezeu, îi strâng la inimă pe toții fiii și fiicele lor, îndeosebi pe aceia dintre ei care trăiesc în suferință sau sunt abandonați, dorind să le transmit acea mare speranță care arde în inima mea și care aici, la Fatima, poate fi găsită în manieră mai palpabilă. Marea noastră speranță să își înfigă rădăcinile în viața fiecăruia dintre voi, dragi pelerini prezenți aici, și a celor care sunt uniți cu noi prin intermediul mijloacelor de comunicare socială.

Da! Domnul, marea noastră speranță, este cu noi; în iubirea sa milostivă, oferă un viitor poporului său: un viitor de comuniune cu El. Experimentând milostivirea și consolarea lui Dumnezeu care nu l-a abandonat de-a lungul obositorului drum de întoarcere din exilul din Babilon, poporul lui Dumnezeu exclamă: „Mă voi bucura din toată inima în Domnul și va tresălta de veselie sufletul meu în Dumnezeul meu” (Is 61,10). Fiică sublimă a acestui popor este Fecioara Mamă din Nazaret, care, îmbrăcată în har și surprinsă în mod delicat datorită conceperii lui Dumnezeu în sânul ei, își însușește și ea această bucurie și această speranță în cântarea Magnificat: „Duhul meu tresaltă de bucurie în Dumnezeu, Mântuitorul meu”. În același timp, ea nu se vede ca o privilegiată în mijlocul unui popor steril, ba chiar profețește pentru el bucuriile dulci ale unei maternități minunate a lui Dumnezeu, pentru că „milostivirea lui rămâne din neam în neam peste cei ce se tem de El” (Lc 1,47.50).

Dovadă este acest loc binecuvântat. Peste șapte ani vă veți întoarce aici pentru a celebra centenarul primei vizite făcute de Doamna „venită din cer”, ca Învățătoare care îi introduce pe micii vizionari în cunoașterea intimă a iubirii trinitare și îi face să îl guste pe Dumnezeu însuși ca lucrul cel mai frumos din existența umană. O experiență de har care i-a făcut să devină îndrăgostiți de Dumnezeu în Isus, până acolo încât Jacinta exclama: „Îmi place atât de mult să îi spun lui Isus că îl iubesc! Atunci când îi spun aceasta de multe ori, mi se pare că am un foc în piept, dar nu mă ard”. Și Francisco spunea: „Ceea ce mi-a plăcut mai mult decât orice a fost să îl văd pe Domnul nostru în acea lumină pe care Mama noastră ne-a pus-o în piept. Îl iubesc atât de mult pe Dumnezeu!” (Memoriile Sorei Lucia, I, 42 și 126).

Fraților, ascultând aceste inocente și profunde destăinuiri mistice ale Păstorașilor, unii ar putea să privească la ei cu puțină invidie pentru că ei au văzut, sau cu resemnarea dezamăgită a celui care nu a avut același noroc, dar insistă în voința de a vedea. Acestor persoane, Papa le spune asemenea lui Isus: „Oare nu vă înșelați voi tocmai pentru că nu cunoașteți Scripturile și nici puterea lui Dumnezeu?” (Mc 12,24). Scripturile ne invită să credem: „Fericiți cei care nu au văzut și au crezut” (In 20,29), însă Dumnezeu – mai intim mie decât sunt eu însumi (cf. Sfântul Augustin, Confesiuni, III, 6, 11) – are puterea de a ajunge la noi, îndeosebi prin simțurile interioare, astfel încât sufletul primește atingerea suavă a unei realități care se află dincolo de sensibil și care îl face capabil să ajungă la ceea ce nu este sensibil, ceea ce nu este vizibil pentru simțuri. Pentru acest scop se cere o vigilență interioară a inimii pe care, în cea mai mare parte a timpului, nu o avem din cauza presiunii puternice a realităților externe și a imaginilor și preocupărilor care umplu sufletul (cf. Comentariu teologic al Mesajului de la Fatima, anul 2000). Da! Dumnezeu poate ajunge la noi, oferindu-se viziunii noastre interioare.

Mai mult, acea lumină din lăuntrul Păstorașilor, care provine din viitorul lui Dumnezeu, este aceeași care s-a manifestat la împlinirea timpurilor și a venit pentru toți: Fiul lui Dumnezeu făcut om. Faptul că El are puterea de a înflăcăra inimile mai reci și triste îl vedem în discipolii din Emaus (cf. Lc 24,32). De aceea, speranța noastră are un fundament real, se sprijină pe un eveniment care se situează în istorie și, în același timp, o depășește: este Isus din Nazaret. Și entuziasmul provocat de înțelepciunea sa și de puterea sa mântuitoare în oamenii de odinioară este atât de mare încât o femeie în mijlocul mulțimii – așa cum am ascultat în Evanghelie – exclamă: „Fericit sânul care te-a purtat și pieptul la care ai supt”. Totuși Isus răspunde: „Mai degrabă, fericiți sunt aceia care ascultă cuvântul lui Dumnezeu și-l păstrează” (Lc 11,27.28). Dar cine are timp să asculte cuvântul său și să se lase fascinat de iubirea sa? Cine veghează, în noaptea îndoielii și a incertitudinii, cu inima trează în rugăciune? Cine așteaptă zorile zilei noi, ținând aprinsă flacăra credinței? Credința în Dumnezeu îi deschide omului orizontul unei speranțe sigure care nu dezamăgește; indică un fundament solid pe care să ne sprijinim, fără frică, propria viață; cere abandonarea, plină de încredere, în mâinile iubirii care susține lumea.

„Seminția voastră se va bucura de renume printre neamuri, […] și vor recunoaște în ei o seminție binecuvântată de Domnul” (Is 61,9), cu o speranță de neclintit și care rodește într-o iubire care se sacrifică pentru alții dar nu îi sacrifică pe alții; ba chiar – așa cum am ascultat în lectura a doua – „toate le suportă, toate le crede, toate le speră, toate le îndură” (1Cor 13,7). Pentru acestea ne sunt exemplu și stimulent Păstorașii, care au făcut din viața lor o ofrandă lui Dumnezeu și o împărtășire cu alții, din iubire față de Dumnezeu. Preasfânta Fecioară i-a ajutat să își deschidă inima față de universalitatea iubirii. Îndeosebi Fericita Jacinta se arăta neobosită în împărtășirea cu cei săraci și în sacrificiul pentru convertirea păcătoșilor. Numai cu această iubire de fraternitate și de împărtășire vom reuși să edificăm civilizația iubirii și a păcii.

S-ar înșela cel care ar crede că misiunea profetică de la Fatima este încheiată. Aici retrăiește acel plan al lui Dumnezeu care interpelează omenirea încă de la începuturile sale: „Unde este Abel, fratele tău? […] Glasul sângelui fratelui tău strigă către mine din pământ!” (Gen 4,9). Omul a putut să dezlănțuie un ciclu de moarte și de teroare, dar nu reușește să îl întrerupă… În Sfânta Scriptură apare frecvent faptul că Dumnezeu este în căutarea celor drepți pentru a salva cetatea oamenilor, și același lucru îl face aici, la Fatima, când Preasfânta Fecioară întreabă: „Vreți să vă oferiți lui Dumnezeu pentru a suporta toate suferințele pe care El va voi să vi le trimită, ca act de reparare pentru păcatele cu care El este ofensat și de implorare pentru convertirea păcătoșilor?” (Memoriile Sorei Lucia, I, 162).

Cu familia umană gata să sacrifice legăturile sale cele mai sfinte pe altarul egoismelor meschine de națiune, rasă, ideologie, grup, individ, a venit din cer Mama noastră binecuvântată oferindu-se pentru a transplanta în inimile celor care se încredințează ei iubirea lui Dumnezeu care arde în inima ei. În acel timp au fost numai trei, al căror exemplu de viață s-a răspândit și înmulțit în grupuri nenumărate pe întreaga suprafață a pământului, îndeosebi când trece Fecioara Peregrină, care s-au dedicat cauzei solidarității fraterne. Fie ca acești șapte ani care ne despart de centenarul aparițiilor să grăbească prevestitul triumf al Inimii Neprihănite a Mariei, spre gloria Preasfintei Treimi.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; ITRC.ro
Publicarea în original: 13.05.2010
Publicarea pe acest sit: 13.05.2010
Etichete: , , ,

Lasă un răspuns