Predica Papei la Liturghia din Duminica Divinei Îndurări

Predica Sfântului Părinte Papa Francisc
la Liturghia din Duminica Divinei Îndurări
duminică, 8 aprilie 2018

În Evanghelia de astăzi revine de mai multe ori verbul a vedea: „Discipolii s-au bucurat văzându-l pe Domnul” (In 20,20); apoi i-au spus lui Toma: „L-am văzut pe Domnul” (v. 25). Însă Evanghelia nu descrie cum l-au văzut, nu-l descrie pe Cel Înviat, evidențiază numai un amănunt: „Le-a arătat mâinile și coasta” (v. 20). Pare că vrea să ne spună că discipolii l-au recunoscut pe Isus așa: prin intermediul rănilor sale. Același lucru i s-a întâmplat lui Toma: și el voia să vadă „în mâinile sale semnul cuielor” (v. 25) și după ce a văzut a crezut (v. 27).

În pofida necredinței sale, trebuie să-i mulțumim lui Toma pentru că nu s-a mulțumit să audă spunându-se de alții că Isus era viu și nici să-l vadă în carne și oase, ci a voit să vadă înăuntru, să atingă cu mâna rănile sale, semnele iubirii sale. Evanghelia îl numește pe Toma „Geamănul” (v. 24) și în asta este cu adevărat fratele nostru geamăn. Pentru că nici nouă nu ne este îndeajuns să știm că Dumnezeu există: nu ne umple viața un Dumnezeu înviat dar îndepărtat; nu ne atrage un Dumnezeu distant, oricât ar fi de drept și sfânt. Nu: și noi avem nevoie să-l „vedem pe Dumnezeu”, să atingem cu mâna că a înviat și a înviat pentru noi.

Cum putem să-l vedem? Ca discipolii: prin rănile sale. Privind acolo, ei au înțeles că nu-i iubea din glumă și că îi ierta, cu toate că printre ei erau cel care l-a renegat și cei care l-au abandonat. A intra în rănile sale înseamnă a contempla iubirea nemăsurată care provine din inima sa. Acesta este drumul. Înseamnă a înțelege că inima sa bate pentru mine, pentru tine, pentru fiecare dintre noi. Iubiți frați și surori, putem să ne considerăm și să ne numim creștini, și să vorbim despre multele valori frumoase ale credinței, dar, ca discipoli, avem nevoie să-l vedem pe Isus atingând iubirea sa. Numai așa mergem la inima credinței și, ca discipoli, găsim o pace și o bucurie (cf. v. 19-20) mai puternice decât orice îndoială.

Toma, după ce a văzut rănile Domnului, a exclamat: „Domnul meu și Dumnezeul meu!” (v. 28). Aș vrea să atrag atenția asupra acelui adjectiv pe care îl repetă Toma: al meu. Este un adjectiv posesiv și, dacă reflectăm, ar putea să pară nepotrivit să-l referim la Dumnezeu: cum poate Dumnezeu să fie al meu? Cum pot să-l fac pe Cel Atotputernic al meu? În realitate, spunând al meu nu-l profanăm pe Dumnezeu, ci noi cinstim milostivirea sa, pentru că El a voit „să devină al nostru”. Și ca într-o istorie de iubire, îi spunem: „Te-ai făcut om pentru mine, ai murit și ai înviat pentru mine și atunci nu ești numai Dumnezeu; ești Dumnezeul meu, ești viața mea. În tine am găsit iubirea pe care o căutam și mult mai mult, cum nu mi-aș fi imaginat vreodată”.

Dumnezeu nu se supără să fie „al nostru”, pentru că iubirea cere destăinuire, milostivirea cere încredere. Deja la începutul celor zece porunci Dumnezeu spunea: „Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău” (Ex 20,2) și reafirma: „Eu, Domnul, Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu gelos” (v. 5). Iată propunerea lui Dumnezeu, iubitor gelos care se prezintă ca Dumnezeul tău. Și din inima emoționată a lui Toma iese răspunsul: „Domnul meu și Dumnezeul meu!”. Intrând astăzi, prin intermediul rănilor, în misterul lui Dumnezeu, înțelegem că milostivirea nu este o calitate a sa printre altele, ci palpitația inimii sale înseși. Și atunci, ca Toma, nu mai trăim ca discipoli nesiguri, evlavioși dar șovăielnici; devenim și noi adevărați îndrăgostiți de Domnul! Nu trebuie să ne fie frică de acest cuvânt: îndrăgostiți de Domnul.

Cum să gustăm această iubire, cum să atingem astăzi cu mâna milostivirea lui Isus? Ne sugerează tot Evanghelia, când subliniază că în însăși seara de Paște (cf. v. 19), adică abia înviat, Isus, ca prim lucru, îl dăruiește pe Duhul pentru a ierta păcatele. Pentru a experimenta iubirea trebuie trecut pe acolo: a ne lăsa iertați. A ne lăsa iertați. Mă întreb pe mine și vă întreb pe fiecare dintre voi: eu mă las iertat? Pentru a experimenta acea iubire, trebuie trecut pe acolo. Eu mă las iertat? „Dar, părinte, a merge la spovadă pare dificil…”. În fața lui Dumnezeu suntem tentați să facem ca discipolii din Evanghelie: să ne baricadăm cu ușile încuiate. Ei făceau asta de teamă și nouă ne este teamă, rușine să ne deschidem și să spunem păcatele. Fie ca Domnul să ne dea harul de a înțelege rușinea, de a o vedea nu ca o ușă încuiată, ci ca primul pas al întâlnirii. Când simțim rușine, trebuie să fim recunoscători: înseamnă că nu acceptăm răul și acest lucru este bun. Rușinea este o invitație secretă a sufletului care are nevoie de Domnul pentru a învinge răul. Drama este atunci când nu ne mai rușinăm de nimic. Să nu ne fie frică să simțim rușine! Și să cerem de la rușine la iertare! Să nu vă fie frică să vă rușinați! Să nu vă fie frică.

Există în schimb o ușă încuiată în fața iertării Domnului, cea a resemnării. Resemnarea este mereu o ușă încuiată. Au experimentat asta discipolii, care la Paște constatau cu amărăciune cum totul a devenit ca mai înainte: erau tot acolo, la Ierusalim, descurajați; „capitolul Isus” părea terminat și după atâta timp cu El nu s-a schimbat nimic, să ne resemnăm. Și noi putem gândi: „Sunt creștin de atâta timp, și totuși în mine nu se schimbă nimic, fac mereu obișnuitele păcate”. Atunci, descurajați, renunțăm la milostivire. Însă Domnul ne interpelează: „Nu crezi că milostivirea mea este mai mare decât mizeria ta? Ești recidivist în a păcătui? Fii recidivist în a cere milostivire și vom vedea cine va câștiga!”. Și după aceea – cine cunoaște sacramentul iertării știe asta –  nu este adevărat că totul rămâne ca mai înainte. La fiecare iertare suntem reîmprospătați, încurajați, pentru că ne simțim de fiecare dată mai iubiți, mai îmbrățișați de Tatăl. Și atunci când, fiind iubiți, recădem, simțim mai multă durere decât înainte. Este o durere benefică, durere care lent ne dezlipește de păcat. Descoperim atunci că forța vieții înseamnă a primi iertarea lui Dumnezeu și a merge înainte, din iertare în iertare. Așa merge viața: din rușine în rușine, din iertare în iertare. Aceasta este viața creștină.

După rușine și resemnare există o altă ușă încuiată, uneori blindată: păcatul nostru, același păcat. Când comit un păcat mare, dacă eu, cu toată onestitatea, nu vreau să mă iert, de ce ar trebui s-o facă Dumnezeu? Însă această ușă este încuiată numai dintr-o parte, a noastră; pentru Dumnezeu nu este niciodată de netrecut. Lui, așa cum învață Evanghelia, îi place să intre chiar „când ușile sunt încuiate” – am auzit asta –, când orice prag pare blocat. Acolo Dumnezeu săvârșește minunății. El nu decide niciodată să se despartă de noi, noi suntem cei care-l lăsăm afară. Însă atunci când ne spovedim se întâmplă nemaiauzitul: descoperim că tocmai acel păcat, care ne ținea departe de Domnul, devine locul întâlnirii cu El. Acolo Dumnezeul rănit de iubire vine în întâmpinarea rănilor noastre. Și face rănile noastre mizerabile asemenea cu rănile sale glorioase. Există o transformare: rana mea mizerabilă se aseamănă cu rănile sale glorioase. Pentru că El este milostivire și săvârșește minunății în mizeriile noastre. Ca Toma, să cerem astăzi harul de a-l recunoaște pe Dumnezeul nostru: să găsim în iertarea sa bucuria noastră, să găsim în milostivirea sa speranța noastră.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; ITRC.ro
Publicarea în original: 08.04.2018
Publicarea pe acest sit: 08.04.2018
Etichete: ,

Lasă un răspuns