Predica Papei la Liturghia din Cracovia

Predica Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
la Liturghia celebrată în Parcul Błonie din Cracovia
duminică, 28 mai 2006

Bărbați galileeni, de ce stați privind la cer?” (Fapte 1,11)

Frați și surori, astăzi în Parcul Błonie din Cracovia auzim încă o dată această întrebare din Faptele Apostolilor. De data aceasta ne este adresată nouă tuturor: „De ce stați privind spre cer?” Răspunsul la această întrebare include adevărul fundamental despre viață și despre destinul fiecărui om.

Întrebarea se referă la două atitudini ale noastre în legătură cu două realități în care este înscrisă viața omului: pământul și cerul. Mai întâi pământul: „De ce stați?” – De ce sunteți aici pe pământ? Răspunsul nostru este că suntem pe pământ deoarece Creatorul nostru ne-a pus aici ca încununare a operei creației Sale. Dumnezeu Atotputernicul, în planul Său inefabil de iubire, a creat universul din nimic. Și după ce a încheiat această operă, a chemat la existență bărbatul și femeia, creându-i după chipul și asemănarea Sa (cf. Geneză 1,26-27). El le-a dat demnitatea de copii ai lui Dumnezeu și darul nemuririi. Știm că omul s-a rătăcit, a folosit greșit darul libertății și i-a spus „nu” lui Dumnezeu, condamnându-se astfel la o viață marcată de rău, suferință și moarte. Dar știm de asemenea că Dumnezeu nu s-a resemnat în fața acestei situații, ci a intrat direct în istoria omenirii, care de atunci a devenit istoria mântuirii. „Noi suntem” pe pământ, noi suntem înrădăcinați în pământ și creștem din el. Aici facem binele în multe domenii ale vieții de zi cu zi, în spațiul material și spiritual, în relațiile noastre cu ceilalți, în edificarea comunității umane, în cultură. Aici de asemenea experimentăm oboseala celor care merg spre scop pe căi lungi și sinuoase, în mijlocul ezitărilor, al tensiunilor, al incertitudinilor, cu convingerea că într-o zi călătoria va ajunge la sfârșit. Atunci se naște întrebarea: Atâta este tot? Este pământul acesta pe care „noi stăm” destinul nostru final?

În acest context trebuie să ne oprim la a doua parte a întrebării biblice: „De ce stați privind spre cer?” Am citit că, pe când apostolii l-au întrebat pe Domnul Înviat despre refacerea împărăției pământești a lui Israel, „El a fost înălțat și un nor l-a ascuns din ochii lor”. Și „erau cu ochii ațintiți spre cer pe când el se înălța” (cf. Fapte 1,9-10). Ei au privit spre cer deoarece s-au uitat la Isus Cristos, Cel Răstignit și Înviat, ridicat în înălțimi. Nu știm dacă exact în acel moment ei și-au dat seama de orizontul magnific, infinit, care se deschidea în fața ochilor lor: scopul final al pelerinajului nostru pământesc. Poate și-au dat seama de aceasta doar la Rusalii, în lumina Duhului Sfânt. Pentru noi însă, la o distanță de două mii de ani, semnificația acestui eveniment ne este clară. Aici pe pământ noi suntem chemați să privim spre cer, să ne întoarcem mințile și inimile spre misterul inexprimabil al lui Dumnezeu. Suntem chemați să privim spre această realitate divină, spre care am fost orientați prin crearea noastră. Pentru că acolo găsim semnificația finală.

Dragi frați și surori, sunt profund mișcat de faptul că am putut celebra această Euharistie astăzi, în Parcul Błonie din Cracovia, unde Papa Ioan Paul al II-lea a celebrat adesea Liturghia în timpul memorabilelor vizite apostolice în țara sa natală. Prin celebrările sale liturgice, el a întâlnit Poporul lui Dumnezeu în aproape toate colțurile pământului, dar cu siguranță celebrarea Sfintei Liturghii în Parcul Błonie din Cracovia a fost pentru el un eveniment special. Aici se întorcea cu mintea și inima la originile lui, la izvoarele credinței sale și ale slujirii sale în Biserică. De aici vedea Cracovia și întreaga Polonie. În prima sa vizită apostolică în Polonia, la 10 iunie 1979, la sfârșitul predicii sale din acest parc, a spus cu nostalgie: „Permiteți-mi, înainte să vă părăsesc, să privesc încă o dată spre Cracovia, această Cracovie din care fiecare piatră și fiecare cărămidă îmi sunt foarte dragi. Și să privesc încă o dată de aici spre Polonia.” În timpul ultimei Liturghii celebrate aici la 18 august 2002, spunea în predică: „Sunt recunoscător pentru invitația de a vizita Cracovia mea și pentru ospitalitatea cu care m-ați primit” (nr. 2). Doresc să iau aceste cuvinte și să mi le însușesc, repetându-le astăzi: Vă mulțumesc din toată inima „pentru invitația de a vizita Cracovia mea și pentru ospitalitatea cu care m-ați primit”. Cracovia, orașul lui Karol Wojtyła și al Papei Ioan Paul al II-lea, este de asemenea Cracovia mea! Cracovia ocupă un loc special în inimile a nenumărați creștini din lumea întreagă, care au știut că Papa Ioan Paul al II-lea a venit pe colina Vaticanului din acest oraș, de pe colina Wawel, „dintr-o țară îndepărtată”, dar care astfel a devenit o țară dragă tuturor.

La începutul celui de-al doilea an al pontificatului meu, am simțit o profundă dorință să vizitez Polonia și Cracovia, ca pelerin pe urmele predecesorului meu. Am dorit să respir aerul țării lui natale. Am dorit să văd pământurile unde s-a născut, unde a crescut, unde și-a asumat slujirea neobosită a lui Cristos și a Bisericii Universale. Am dorit în special să îi întâlnesc pe bărbații și femeile acestei țări, să experimentez credința voastră, care i-a dat viața și tăria, și să știu că voi continuați să fiți tari în credință. Aici doresc să îi cer lui Dumnezeu să conserve în voi acea moștenire de credință, speranță și caritate pe care Papa Ioan Paul al II-lea a lăsat-o lumii, și vouă în particular.

Îi salut cordial pe toți cei reuniți în Parcul Błonie, pe cei pe care îi văd liber cu ochii și pe cei din depărtare. Aș dori să vă pot întâlni pe fiecare în mod personal. Îi îmbrățișez pe toți cei care participă la Euharistia noastră prin radio și televiziune. Salut întreaga Polonie! Îi salut pe copii și pe tineri, persoanele individuale și familiile, pe bolnavi și pe cei care suferă în trup sau în spirit, care sunt lipsiți de bucuria vieții. Îi salut pe toți cei care lucrează zilnic ajutând ca această țară să crească în prosperitate. Salut poporul polonez din diaspora, de oriunde din lume. Îi mulțumesc Cardinalului Stanisław Dziwisz, Arhiepiscop Mitropolit de Cracovia, pentru cuvintele sale calde de bun venit. Îi salut pe Cardinalul Franciszek Macharski și pe toți Cardinalii, Episcopii, preoții și persoanele consacrate, precum și pe toți oaspeții care au venit din multe țări, în special din țările vecine. Îl salut pe președintele Republicii și pe primul ministru, pe reprezentanții autorităților naționale, teritoriale și locale.

Dragi frați și surori, mi-am ales ca moto pentru pelerinajul meu în Polonia pe urmele Papei Ioan Paul al II-lea cuvintele: „Rămâneți tari în credința voastră!” Acest apel este adresat tuturor membrilor comunității discipolilor lui Cristos, fiecăruia și tuturor. Credința este un act profund personal și uman, un act care are două aspecte. A crede înseamnă în primul rând a accepta ca adevărat ceea ce mințile noastre nu pot să înțeleagă complet. Trebuie să acceptăm ceea ce Dumnezeu ne revelează despre El, despre noi, despre tot ce ne înconjoară, inclusiv despre lucrurile care sunt invizibile, inexprimabile și dincolo de imaginația noastră. Acest act de acceptare a adevărului revelat lărgește orizonturile cunoașterii noastre și ne atrage spre misterul în care se găsesc viețile noastre. A lăsa ca rațiunea noastră să fie astfel limitată nu este ceva ușor de făcut. Aici vedem al doilea aspect al credinței: este încrederea într-o persoană, nu una oarecare, ci Isus Cristos însuși. Ceea ce credem este important, dar mai important este Cel în care credem.

Sfântul Paul vorbește despre aceasta în pasajul din Scrisoarea către Efeseni pe care l-am ascultat astăzi. Dumnezeu ne-a dat un spirit de înțelepciune și „luminându-vă ochii inimii voastre ca să cunoașteți care este speranța chemării sale, care este bogăția gloriei moștenirii sale între cei sfinți și care este imensa măreție a puterii sale față de noi, cei care credem după lucrarea puterii sale pe care a înfăptuit-o în Cristos” (cf. Efeseni 1,17-20). A crede înseamnă a ne abandona lui Dumnezeu și a-i încredința Lui destinele noastre. A crede înseamnă a intra într-o relație personală cu Creatorul și Răscumpărătorul nostru cu puterea Duhului Sfânt și a face din această relație temelia întregii noastre vieți.

Astăzi am auzit cuvintele lui Isus: „Când va veni Duhul Sfânt asupra voastră, voi veți primi o putere și îmi veți fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea și Samaria, și până la marginile pământului” (Fapte 1,8). Cu secole în urmă aceste cuvinte au ajuns în Polonia. Ele au provocat și continuă să îi provoace pe toți cei care spun că îi aparțin lui Cristos, care consideră cauza Sa ca fiind cea mai mare. În ziua în care s-a înălțat la ceruri, El le-a spus Apostolilor: „Mergeți în toată lumea și predicați evanghelia la toată făptura. […] Iar ei au plecat și au predicat pretutindeni, în timp ce Domnul lucra cu ei și le întărea cuvântul prin semnele care îi însoțeau” (Marcu 16,15.20). Dragi frați și surori! Când Karol Wojtyła a fost ales pe Scaunul lui Petru pentru a sluji Biserica Universală, țara voastră a devenit un loc special al mărturiei credinței în Isus Cristos. Sunteți chemați să dați această mărturie înaintea întregii lumi. Această vocație a voastră este mereu necesară și este poate mai urgentă ca niciodată, acum când Servitorul lui Dumnezeu a trecut din această lume. Nu lipsiți lumea de această mărturie!

Înainte să mă întorc la Roma să îmi continui slujirea, adresez un apel către voi toți cu cuvintele rostite aici de Papa Ioan Paul al II-lea în 1979: „Trebuie să fiți tari, dragi frați și surori. Trebuie să fiți tari cu tăria care vine din credință. Trebuie să fiți tari cu tăria credinței. Trebuie să fiți fideli. Astăzi, mai mult decât în orice epocă, aveți nevoie de această tărie. Trebuie să fiți tari cu tăria speranței, speranța care aduce bucuria perfectă în viață și care ne împiedică să îl întristăm pe Duhul Sfânt! Trebuie să fiți tari cu iubirea, iubirea care este mai tare decât moartea. […] Trebuie să fiți tari cu tăria credinței, a speranței și a iubirii, o iubire ce este conștientă, matură și responsabilă, și care ne poate ajuta în acest moment al istoriei să purtăm marele dialog cu omul și cu lumea, un dialog care își are temelia în dialogul cu Dumnezeu însuși, cu Tatăl, prin Fiul în Duhul Sfânt, dialogul mântuirii” (10 iunie 1979, nr. 4).

Și eu, Papa Benedict al XVI-lea, Succesorul Papei Ioan Paul al II-lea, vă cer să priviți în sus, de la pământ spre cer, să vă ridicați privirea spre Cel pe care l-au urmat, de două mii de ani, generațiile una după alta, și în care au descoperit sensul ultim al vieții. Întăriți de credința în Dumnezeu, dedicați-vă cu fervoare consolidării Împărăției Sale pe pământ, o Împărăție a bunătății, dreptății, solidarității și îndurării. Vă cer să dați mărturie curajoasă despre Evanghelie în fața lumii de astăzi, aducând speranță săracilor, celor care suferă, celor pierduți și abandonați, celor disperați și celor care tânjesc după libertate, adevăr și pace. Făcând binele aproapelui vostru și arătând grijă pentru binele comun, dați mărturie despre faptul că Dumnezeu este iubire.

Vă cer, la final, să împărtășiți cu alte popoare din Europa și din lume comoara credinței voastre, nu în ultimul rând ca un mod de a onora memoria conaționalului vostru care, ca Succesor al Sfântului Petru, a făcut aceasta cu o putere și eficiență extraordinară. Și amintiți-mă în rugăciunile și jertfele voastre, așa cum l-ați amintit pe marele meu predecesor, pentru ca să pot continua misiunea pe care Cristos mi-a dat-o. Vă cer să rămâneți tari în credința voastră! Rămâneți tari în speranța voastră! Rămâneți tari în iubirea voastră! Amin!

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: Radu și Oana Capan
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Catholica.ro
Publicarea în original: 28.05.2006
Publicarea pe acest sit: 28.05.2006
Etichete: , , ,

Lasă un răspuns