Predica Papei la Liturghia din Catedrala Sf. Iosif

Predica Papei Ioan Paul al II-lea
la Litur­ghia greco-cato­lică
din Cate­drala „Sfântul Iosif”
(Bucur­ești, sâm­bătă, 8 mai 1999)

„Sufe­rința comună să nu gene­reze sepa­rare, ci să trezească mira­colul recon­ci­lierii”

„Încinge-te și încalță-te cu san­da­lele!” (Fap 12,8).

1. Aceste cuvinte le spune îngerul apos­to­lului Petru, pe care prima lec­tură ni l-a pre­zentat în tem­niță. Condus de înger, Petru poate ieși din închi­so­are și regăsi liber­tatea.

Și Domnul Isus ne-a vorbit de liber­tate în peri­copa evan­ghe­lică abia pro­cla­mată: „Veți cuno­aște ade­vărul, iar ade­vărul vă va face liberi” (In 8,32). Cei ce îl ascultă nu înțeleg: „De care robie tre­buie să fim eli­be­rați?” – se între­abă. Iar Isus lămur­ește că robia cea mai înșe­lă­to­are și mai sufo­cantă este cea a păca­tului (cf. In 8,34). Din ace­astă robie numai el ne poate face liberi.

Iată vestea pe care Bise­rica o aduce lumii: Cristos este liber­tatea noastră, pentru că este ade­vărul. Nu un adevăr abs­tract, căutat orbește de rați­unea mereu neli­­niș­tită a omului. Ade­vărul este pentru noi per­so­ana lui Cristos. El ne-a zis: „Eu sunt calea, ade­vărul și viața” (In 14,6). Dacă întu­ne­ricul păca­tului este biruit de lumina vieții, atunci nu există robie care să poată sufoca liber­tatea.

Un popor mândru de iden­ti­tatea sa

2. Tu cunoști bine acest adevăr, iubite frate Ale­xandru Todea, car­dinal al sfintei Romane Bise­rici, și tu, arhi­e­piscop Ghe­orghe Guțiu, pentru că înaintea voastră, ca și înaintea lui Petru, s-a des­chis de la sine poarta grea a robiei și ați fost redați Bise­ri­cilor voastre, împreună cu nume­roși alți frați și surori, din care pe unii avem bucuria și pri­vi­le­giul de a-i saluta și de a le da sărutul spi­ri­tual aici la ace­astă divină Litur­ghie bizan­tină. Alții, în schimb, au fost pri­miți în îmbră­ți­șarea Tatălui în zilele per­se­cu­ției, fără să poată vedea în patria lor res­ta­bi­lirea liber­tă­ților fun­da­men­tale, inclusiv cea reli­gio­asă. Iubiți frați, lan­țu­rile voastre, lan­țu­rile eno­ria­șilor voștri cons­ti­tuie gloria, mân­dria Bise­ricii: ade­vărul v-a făcut liberi! Au încercat să vă reducă la tăcere liber­tatea, să o sufoce, dar nu au reușit. Voi ați rămas liberi lăun­tric, chiar dacă în lan­țuri; liberi, chiar dacă în plânset și lip­suri; liberi, chiar dacă toate comu­ni­tă­țile voastre erau pro­fa­nate și lovite. Dar „se făcea necon­tenit ru­gă­ci­une către Dum­nezeu, de către Bise­rică” (Fap12,5) pentru voi, pentru ei, pentru toți cei ce cred în Cristos, pe care min­ci­una voia să vă curme. Nu există fiu al întu­ne­ri­cului care să poată suporta cântul liber­tă­ții, pentru că îi repro­șează ero­area și păcatul.

Am venit în aceste zile să aduc omagiu popo­rului român, care în istorie este semn al ira­dierii ci­vi­li­za­ției romane în ace­astă parte a Europei, unde i-a per­pe­tuat amin­tirea, limba și cul­tura. Am venit să aduc omagiu unor frați și surori care au sfințit acest pământ prin măr­turia cre­dinței lor, făcând să înflo­re­ască pe el o civi­li­zație ins­pi­rată din evan­ghelia lui Cristos; unui popor creștin mândru de iden­ti­tatea sa, adesea apă­rată cu mare preț, în chi­nu­rile și vici­si­tu­di­nile care i-au marcat exis­tența.

Astăzi sunt aici pentru a vă aduce omagiu vouă, fii ai Bise­ricii Greco-Cato­lice, care măr­tu­ri­siți de trei secole, prin sacri­ficii uneori nema­ia­u­zite, cre­dința voastră în uni­tate.

Vin la voi pentru a da glas recu­noș­tinței Bise­ricii Cato­lice și nu doar a ei: între­gului uni­vers creștin, tuturor oame­nilor de bună­voință voi le-ați oferit măr­turia ade­vă­rului care îi face liberi.

Din ace­astă cate­drală gândul meu nu poate să nu zboare spre Blaj. Sărut în chip spi­ri­tual acel pământ de mar­tiriu și îmi însu­șesc miș­că­to­a­rele cuvinte ale marelui poet Mihai Emi­nescu, care se referă la el: „Îți mul­țu­mesc, Dum­ne­zeule, că m-ai ajutat să-l pot vedea”. Pre­a­iu­bi­tului frate Lucian Mureșan, mitro­polit al Bise­ricii voastre Greco-Cato­lice Române, epis­­co­pilor, pre­o­ților, dia­co­nilor, călu­gă­rilor și tuturor cre­din­cio­șilor le adresez la ace­astă sfântă slujbă salutul meu plin de afec­ți­une.

3. În decursul isto­riei voastre felu­rite suflete ale creș­ti­nis­mului – cel latin, cel cons­tan­ti­no­po­litan și cel slav – s-au con­topit în geniul ori­ginal al popo­rului vostru. Ace­astă pre­țio­asă moș­te­nire reli­gio­asă a fost salvgar­dată de comu­ni­tă­țile voastre orien­tale, împreună cu frații Bise­ricii Orto­doxe Române.

Părin­ții voștri au voit să res­ta­bi­le­ască uni­unea vizi­bilă cu Bise­rica Romei. În Clau­sula unionis au afirmat printre altele: „Ne-am unit noi, mai-sus numi­ții, cu toată tra­diția noastră: ritu­rile ecle­zias­tice, divina Litur­ghie, pos­tu­rile și calen­darul nostru să se păs­treze nea­tinse”. De la acea unire se împli­nesc cei 300 de ani: con­sider pro­vi­den­țial și plin de sem­ni­fi­cație faptul că cele­bră­rile celui de al trei­lea cen­tenar coincid cu marele jubileu al anului 2000.

Acea unire purta cu sine ecoul a secole de istorie și de cul­tură ale popo­rului român. Acestei istorii și cul­turi tocmai acea unire le-a adus o con­tri­buție de mare sem­ni­fi­cație, cum arată școala năs­cută în acel Blaj, pe care ace­lași Emi­nescu l-a salutat nu întâm­plător, ca „mica Romă”. Stră­dania voastră, pre­a­iu­biți frați și surori ai Bise­ricii Greco-Cato­lice, este cea a fide­li­tă­ții față de istoria și tra­diția voastră. Figuri ca Teofil Sze­remi și Anghel Ata­nasie Popa, care au apărat cu dâr­zenie pro­pria iden­ti­tate cul­tu­rală de ori­cine ar fi încercat să o ame­nințe, arată cum cato­li­ci­tatea și cul­tura națio­nală pot nu numai con­viețui, dar și să se îmbo­gă­țească reci­proc, des­chi­zându-se deo­po­trivă unei uni­ver­sa­li­tăți care lăr­gește ori­zon­tu­rile și favo­ri­zează depă­șirea peri­co­lelor de închis­tare și închi­dere în sine. La picio­a­rele splen­di­dului ico­nostas al cate­dralei voastre și-au aflat odihna, în sfârșit, rămă­și­țele pămân­tești ale vene­ra­tului episcop Ino­chenție Micu Klein, altă figură care și-a iubit și apărat cu gene­ro­zi­tate și curaj cato­li­ci­tatea, strâns unit cu iden­ti­tatea sa de român. Dovadă a acestei sin­teze fecunde este faptul că în Bise­rica voastră fru­­mo­asa limbă română a intrat în liturgie și că româ­nii greco-cato­lici au făcut mult pentru reîn­noirea inte­lec­tuală și întă­rirea iden­ti­tă­ții națio­nale.

A reîn­viora spe­ranța în pre­zent

4. Acest patri­moniu își trage seva și din bogă­ți­ile litur­giei și tra­di­ției bizan­tine pe care voi le aveți în comun cu frații Bise­ricii Orto­doxe. Voi sun­teți che­mați să faceți să retră­iască acest patri­moniu, să-l res­ta­bi­liți unde este necesar, ins­pi­rându-vă din sen­si­bi­li­tatea celor care au voit unirea cu Roma și din ceea ce Bise­rica Cato­lică așteaptă de la voi. Fide­li­tatea față de tra­diția voastră, atât de bogată și de felu­rită, tre­buie reîn­noită con­tinuu astăzi, când noi spații de liber­tate vă sunt date, pentru ca Bise­rica voastră, în reve­nirea la pro­priile rădă­cini și în des­chi­derea la che­marea Spi­ri­tului, să poată fi ea însăși din ce în ce mai mult și, tocmai prin ace­astă iden­ti­tate mul­tiplă, să con­tri­buie la creș­terea Bise­ricii Uni­ver­sale.

Vă așteaptă o sar­cină pasio­nantă: a reîn­viora spe­ranța în inimile cre­din­cio­șilor Bise­ricii voastre care învie. Acor­dați spațiu și atenție lai­cilor, și în spe­cial tine­rilor, care sunt vii­torul Bise­ricii: învă­țați-i să-l afle pe Cristos în rugă­ci­unea litur­gică reve­­nită la fru­mu­sețe și solem­ni­tate după cons­trân­ge­rile clan­des­ti­ni­tă­ții, în medi­tarea asiduă a Sfintei Scrip­turi, în apro­pierea de sfin­ții părinți, teo­logi și mis­tici. Edu­cați tinerii în spi­ritul țelu­rilor îndrăz­nețe, ce se cuvin unor fii de mar­tiri. Deprin­deți-i să res­pingă ilu­ziile facile ale con­su­mis­mului; să rămână pe pământul lor pentru a cons­trui împreună un viitor de pros­pe­ri­tate și pace; să se des­chidă Europei și lumii; să slu­jească săra­cii care sunt icoana lui Cristos; să se pre­gă­tească creș­ti­nește la anga­jarea pro­fe­sio­nală, pentru a anima socie­tatea civilă în ones­ti­tate și soli­da­ri­tate; să nu evite anga­jarea poli­tică, dar să se facă pre­zenți cu acel spirit de slu­jire de care este deo­se­bită nevoie.

Stră­duiți-vă pentru o cali­fi­care a învă­ță­mân­tului teo­logic, știind bine că vii­torii preoți sunt călău­zele care vor con­duce comu­ni­tă­țile în noul mileniu. Uniți efor­­tu­rile, cali­fi­cați pro­fe­sorii și edu­ca­torii, înră­dă­ci­nându-i toto­dată în iden­ti­tatea voastră par­ti­cu­lară și în res­pi­rația uni­ver­sală a Bise­ricii. Aveți grijă de viața călu­gă­re­ască și acțio­nați pentru renaș­terea mona­his­mului, atât de strâns legat chiar de esența Bise­ri­cilor Orien­tale.

Nece­si­tatea ier­tării și a recon­ci­lierii

5. „Iar peste toate acestea – vă spun cu sfântul Paul – îmbră­cați-vă întru dra­goste” (Col 3,14). Mai degrabă decât pentru pri­varea de darul liber­tă­ții, deși de nepre­țuit, și chiar de cel al vieții, voi ați suferit pentru că nu v-ați simțit iubiți, pentru că ați fost cons­trânși la clan­des­ti­ni­tate, printr-o grea izo­lare de viața națio­nală și inter­na­țio­nală. O rană dure­ro­asă a fost pro­dusă mai ales în rapor­tu­rile cu frații și suro­rile Bise­ricii Orto­doxe, deși cu mulți dintre ei ați împăr­tășit sufer­in­țele măr­tu­riei pentru Cristos în timpul pri­goanei. Dacă între orto­docși și cato­lici comu­ni­unea nu este încă deplină, „reținem că ea este deja per­fectă în ceea ce toți împreună con­si­derăm culmea vieții de har, «mar­tyria» până la moarte, comu­ni­unea cea mai ade­vă­rată ce poate exista cu Cristos care își varsă sân­gele și în acest sacri­ficiu, face să devină apro­piați cei care altă dată erau departe (cf. Ef 2,13)” (Ut unum sint).

Pentru creș­tini acestea sunt zile de ier­tare și recon­­ci­liere. Fără ace­astă măr­turie lumea nu va crede: cum putem vorbi în mod cre­dibil de Dum­nezeu care este iubire, dacă nu există nici un răgaz în con­frun­tări? Vin­de­cați rănile tre­cu­tului prin iubire. Su­fe­rința comună să nu gene­reze sepa­rare, ci să trezească mira­colul recon­ci­lierii. Nu este oare acesta mira­colul pe care lumea îl așteaptă de la cei ce cred?

Și voi, iubiți frați și surori, sun­teți che­mați să vă adu­ceți în adevăr și cari­tate con­tri­buția la dia­logul ecu­menic, după indi­ca­ți­ile Con­ci­liului Vatican II și ale magis­te­riului Bise­ricii.

6. Vin acum de la cimi­tirul catolic din acest oraș: pe mor­min­tele puți­nilor mar­tiri cunos­cuți și ale mul­tora ale căror rămă­șițe pămân­tești nu au avut nici măcar ono­area unei înmor­mân­tări creș­tine, m-am rugat pentru voi toți și am invocat mar­tirii voștri și măr­tu­ri­si­torii cre­dinței să mij­lo­ce­ască pentru voi la Tatăl care este în ceruri. Am invocat în spe­cial epis­copii să con­tinue a fi păs­torii voștri din cer: Vasile Aftenie și Ioan Bălan, Valeriu Traian Frențiu, Ioan Suciu, Tit Liviu Chi­nezu, Alexandru Rusu. Mar­ti­ro­lo­giul vostru se des­chide cu cele­brarea ideală a acestor epis­copi care și-au ames­tecat sân­gele cu cel al jertfei euha­ris­tice pe care au cele­brat-o zilnic. L-am invocat și pe car­di­nalul Iuliu Hossu, care a pre­ferat să rămână cu ai săi până la moarte, renun­țând să se trans­fere la Roma ca să pri­mească de la papa bereta de car­dinal, pentru că ace­asta ar fi însemnat să-și pără­sească iubitul pământ natal.

Ei să vă înso­țească împreună cu Maria, sfânta Maică a lui Dum­nezeu, în drumul vostru către Cristos, izvor de ade­vă­rată liber­tate. Vă încre­dințez ei, prin cuvin­tele pe care în timpul per­se­cu­ției le cân­tați cu încre­ză­to­are aban­do­nare: „Nu lăsa, o mamă, să cădem pe cale, căci noi suntem fiii lacri­milor tale”.

Autor: Papa Ioan Paul al II-lea
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Presa Bună
Publicarea în original: 08.05.1999
Publicarea pe acest sit: 05.05.2009
Etichete: , ,

Lasă un răspuns