Predica Papei la Liturghia din Catedrala din Sydney

Predica Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
la Liturghia din Catedrala Sf. Maria din Sydney
sâmbătă, 19 iulie 2008

Dragi frați și surori,

În această deosebită Catedrală mă bucur să am ocazia să îi salut pe frații mei Episcopi și preoți, și pe diaconi, persoanele consacrate și laicii Arhidiecezei de Sydney. Într-un mod special salutul meu se îndreaptă către seminariștii și tinerii consacrați, care sunt prezenți între noi. Asemenea tinerilor israelieni din prima lectură de astăzi, ei sunt un semn de speranță și de înnoire pentru poporul lui Dumnezeu; și, asemenea tinerilor israelieni, ei vor avea sarcina de a construi casa Domnului în generația care vine. În timp ce admirăm acest magnific edificiu, cum am putea să nu ne gândim la toți preoții, persoanele consacrate și laicii care, fiecare în mod propriu, au contribuit la construirea Bisericii din Australia? Un gând special se îndreaptă către acele familii de coloniști cărora pr. Jeremiah O’Flynn le-a încredințat Preasfântul Sacrament la plecarea sa, o „mică turmă” ce a prețuit și conservat acea valoroasă comoară, transmițând-o generațiilor următoare care au ridicat acest mare tabernacol spre mărirea lui Dumnezeu. Să ne bucurăm de fidelitatea și perseverența lor și să ne dedicăm continuării muncii lor pentru răspândirea Evangheliei, convertirea inimilor și creșterea Bisericii în sfințenie, unitate și caritate!

Ne pregătim să celebrăm sfințirea noului altar al acestei venerabile Catedrale. Așa cum ne amintește în mod deosebit sculptura frontală, fiecare altar este un simbol al lui Isus Cristos, prezent în mijlocul Bisericii Sale ca preot, altar și victimă (cf. Prefeței la Paști V). Răstignit, îngropat și înviat din morți, primind viață în Duh și șezând de-a dreapta Tatălui, Cristos a devenit Marele Preot, mijlocind pe veșnicie pentru noi. În liturgia Bisericii, și mai presus de toate în jertfa Liturghiei consumată pe altarele lumii, El ne invită pe noi, membrii Trupului Său mistic, să ne facem părtași la actul Său de dăruire de Sine. El ne cheamă, ca neam preoțesc al noului și veșnicului legământ, să oferim, în uniune cu El, jertfele noastre zilnice pentru mântuirea lumii.

În liturgia de astăzi Biserica ne amintește că, asemenea acestui altar, și noi am fost consacrați, am fost puși „deoparte” pentru slujirea lui Dumnezeu și zidirea împărăției lui Dumnezeu. Prea adesea însă ne găsim scufundați într-o lume care îl pune pe Dumnezeu „deoparte”. În numele libertății și autonomiei umane, numele lui Dumnezeu nu se mai face auzit, religia este redusă la devoțiunea privată iar credința alungată din spațiul public. Uneori, această mentalitate, atât de radical opusă esenței Evangheliei, poate să umbrească până și înțelegerea noastră asupra Bisericii și misiunii ei. Și noi putem să fim tentați să facem din viața de credință o problemă de sentimente, tocindu-i astfel puterea de a inspira o viziune consecventă despre lume și un dialog riguros cu multe alte viziuni ce concurează pentru a câștiga mințile și inimile contemporanilor noștri.

Și totuși istoria, inclusiv istoria vremurilor noastre, arată că problema lui Dumnezeu nu poate fi trecută sub tăcere, și că indiferența față de dimensiunea religioasă a existenței umane în cele din urmă micșorează omul și îl trădează chiar pe el. Nu este acesta mesajul proclamat de arhitectura magnifică a acestei Catedrale? Nu este acesta misterul credinței ce va fi proclamat de la acest altar la fiecare celebrare euharistică? Credința ne învață că în Isus Cristos, Cuvântul întrupat, vom ajunge la înțelegerea măreției propriei noastre umanități, a misterului vieții noastre pe pământ și a destinului sublim care ne așteaptă în ceruri (cf. Gaudium et Spes, nr. 24). Credința ne învață că suntem creaturile lui Dumnezeu, făcute după chipul și asemănarea Sa, înzestrate cu o demnitate inviolabilă și chemate la viața veșnică. Oriunde este micșorat omul, lumea din jurul nostru este și ea micșorată; își pierde semnificația ultimă și se abate de la scopul ei. Ceea ce rezultă este o cultură, nu a vieții, ci a morții. Cum ar putea fi așa ceva considerat ca „progres”? Este un pas înapoi, o formă de regresiune care în cele din urmă secătuiește orice sursă de viață a persoanelor și a întregii societăți.

Știm că în cele din urmă – așa după cum Sf. Ignațiu de Loyola a văzut atât de clar – singurul „standard” real cu care poate fi măsurată întreaga realitate umană este Crucea și mesajul ei de iubire nemeritată ce triumfă asupra răului, păcatului și morții, creând viață nouă și bucurie nepieritoare. Crucea revelează faptul că ne găsim pe noi înșine doar renunțând la viețile noastre, primind iubirea lui Dumnezeu ca un dar pe care nu îl merităm și lucrând pentru atragerea tuturor oamenilor în frumusețea acelei iubiri și lumini a adevărului care singur poate aduce mântuire lumii. În acest adevăr – acest mister al credinței – am fost noi „consacrați” (cf. Ioan 17,17-19), și în acest adevăr suntem chemați să creștem, cu ajutorul harului lui Dumnezeu, în fidelitate zilnică față de cuvântul Său, în comuniunea de viață dătătoare a Bisericii. Și totuși cât de dificil este acest drum al consacrării! El cere „convertire” continuă, o moarte jertfelnică a sinelui care este condiția aparținerii în totalitate lui Dumnezeu, o schimbare a minții și a inimii care aduce adevărata libertate și o nouă amploare viziunii. Liturgia de astăzi oferă un simbol elocvent al acestei transformări spirituale progresive la care suntem chemați cu toții. De la stropirea cu apă, proclamarea cuvântului lui Dumnezeu și invocarea tuturor sfinților, la rugăciunea de consacrare, ungerea și spălarea altarului, învelirea lui în alb și îmbrăcarea lui în lumină – toate aceste ritualuri ne invită să retrăim propria noastră consacrare de la Botez. Ne invită să respingem păcatul și falsa lui ispitire și să bem și mai mult din izvoarele dătătoare de viață ale harului lui Dumnezeu.

Dragi prieteni, fie ca această celebrare, în prezența Succesorului lui Petru, să fie un moment de rededicare și reînnoire pentru întreaga Biserică din Australia! Aici aș dori să mă opresc pentru a recunoaște rușinea pe care cu toții am simțit-o ca urmare a abuzurilor sexuale asupra minorilor comise de unii clerici și persoane consacrate din această țară. Aceste fapte nelegiuite, care constituie o atât de gravă trădare a încrederii, merită o condamnare univocă. Ele au provocat o durere mare și au dăunat mărturiei Bisericii. Vă cer vouă tuturor să îi sprijiniți și asistați pe Episcopii voștri și să lucrați împreună cu ei pentru combaterea acestui rău. Victimele trebuie să primească asistență și compasiune, iar cei responsabili de aceste fapte trebuie aduși în fața justiției. Este o prioritate imediată promovarea unui mediu mai sigur și mai sănătos, în special pentru tineri. În aceste zile, marcate de celebrarea Zilei Mondiale a Tineretului, ni se amintește cât de prețioasă este această comoară a tinerilor încredințată nouă și ce mare parte a misiunii Bisericii din această țară a fost dedicată educării și îngrijirii lor. Biserica din Australia continuă, în spirit evanghelic, să trateze această serioasă provocare pastorală, iar eu mă alătur vouă în rugăciune ca acest timp de purificare să conducă la vindecare, reconciliere și la o și mai mare fidelitate față de cerințele Evangheliei.

Doresc acum să mă îndrept spre seminariștii și persoanele consacrate tinere din mijlocul nostru, cu un cuvânt special de afecțiune și încurajare. Dragi prieteni: cu mare generozitate voi v-ați așezat pe un drum particular de consacrare, cu temelia în Botezul vostru și asumat ca răspuns la chemarea personală a Domnului. Voi v-ați angajat, în moduri diferite, să acceptați invitația lui Cristos de a-i urma, de a lăsa totul în urmă și de a vă dedica viețile voastre căutării sfințeniei și slujirii poporului Său.

În Evanghelia de astăzi, Domnul ne cheamă să „credem în lumină” (Ioan 12,36). Aceste cuvinte au o semnificație specială pentru voi, dragi seminariști și tineri consacrați. Ele cheamă la a crede în adevărul cuvântului lui Dumnezeu și la a spera cu fermitate în promisiunile Sale. Ele ne invită să vedem, cu ochii credinței, lucrarea inefabilă a harului Său în jurul nostru, chiar și în acele momente întunecate în care toate eforturile noastre par a fi în van. Fie ca acest altar, cu puternica imagine a lui Cristos, Slujitorul în Suferință, să fie o inspirație constantă pentru voi. Cu siguranță sunt perioade în care fiecare discipol fidel va simți arșița și greutatea zilei (cf. Matei 20,12) și dificultatea de a da mărturie profetică în fața unei lumi care pare a fi surdă la cerințele cuvântului lui Dumnezeu. Nu vă temeți! Credeți în lumină! Luați în inima voastră adevărul pe care l-am ascultat în a doua lectură de astăzi: „Isus Cristos, ieri și azi și în veci, este același” (Evrei 13,8). Lumina Paștelui continuă să alunge întunericul!

Domnul ne cheamă și să umblăm în lumină (cf. Ioan 12,35). Fiecare în parte v-ați îmbarcat în cea mai mare și mai glorioasă dintre toate bătăliile, să fiți consacrați în adevăr, să creșteți în virtute și să ajungeți la armonie între gândurile și idealurile voastre și cuvintele și acțiunile voastre. Intrați sincer și profund în disciplina și spiritul programelor voastre de formare. Umblați în lumina lui Cristos zi de zi prin fidelitate față de rugăciunea personală și liturgică, hrănindu-vă cu meditarea cuvântului inspirat al lui Dumnezeu. Părinților Bisericii le plăcea să vadă Scriptura ca un Eden spiritual, o grădină unde putem să umblăm liberi cu Dumnezeu, admirând frumusețea și armonia planului Său de mântuire care dă rod în viețile noastre, în viața Bisericii și în toată istoria. Să fie atunci rugăciunea și meditarea cuvântului lui Dumnezeu lampa care iluminează, purifică și ne călăuzește pașii de-a lungul drumului pe care Domnul l-a marcat pentru noi. Faceți din celebrarea zilnică a Euharistiei centrul vieții voastre. La fiecare Liturghie, când Trupul și Sângele Domnului sunt înălțate la finalul Rugăciunii Euharistice, înălțați-vă propriile inimi și vieți, prin Cristos, cu El și în El, în unitatea Duhului Sfânt, ca jertfă iubitoare către Dumnezeu Tatăl.

În acest fel, dragi seminariști și tineri consacrați, voi înșivă veți deveni altare vii, unde iubirea sacrificială a lui Cristos este făcută prezentă ca inspirație și izvor de hrană spirituală pentru toți cei pe care îi întâlniți. Îmbrățișând chemarea Domnului de a-l urma în castitate, sărăcie și ascultare, voi ați început un drum al uceniciei radicale, care vă va face „semn de contradicție” (cf. Luca 2,34) pentru mulți dintre contemporanii voștri. Modelați-vă viața zilnică după dăruirea de sine iubitoare a Domnului însuși, în ascultare față de voința Tatălui. Veți descoperi atunci libertatea și bucuria care îi poate atrage pe alții la Domnul, ce se află mai presus de toate celelalte iubiri, ca izvor al lor și ca împlinire ultimă. Nu uitați niciodată faptul că celibatul de dragul Împărăției înseamnă îmbrățișarea unei vieți dedicate complet iubirii, unei iubiri care vă permite să vă dedicați pe deplin slujirii lui Dumnezeu și să fiți total disponibili față de frații și surorile voastre, în special față de cei în nevoi. Cea mai mare comoară pe care voi o împărtășiți celorlalți tineri – idealismul vostru, generozitatea voastră, timpul și energia voastră – acestea sunt chiar sacrificiile pe care voi le puneți pe altarul Domnului. Fie ca voi să prețuiți întotdeauna această frumoasă carismă pe care Dumnezeu v-a dat-o pentru gloria și zidirea Bisericii!

Dragi prieteni, permiteți-mi să închei aceste reflecții atrăgându-vă atenția asupra marii ferestre centrale cu vitralii din această Catedrală. Acolo Fecioara Maria, Regina Cerului, este reprezentată pe un tron, în maiestatea ei, alături de Fiul ei divin. Artistul a reprezentat-o pe Maria ca noua Evă, oferindu-i un măr lui Cristos, noul Adam. Acest gest simbolizează inversarea neascultării protopărinților noștri, rodul bogat pe care harul lui Dumnezeu l-a adus în viața ei și primele roade ale acelei omeniri răscumpărate și glorificate pe care ea a precedat-o în gloria cerească. Să îi cerem Mariei, Ajutorul Creștinilor, să sprijine Biserica din Australia în fidelitatea față de acel har prin care Domnul Răstignit chiar și acum „atrage la El însuși” întreaga creație și fiecare inimă umană (cf. Ioan 12,32). Fie ca puterea Duhului Său Sfânt să consacre credincioșii din această țară în adevăr și să aducă bogăție de roade de sfințenie și dreptate pentru mântuirea lumii. Fie ca ea să călăuzească întreaga omenire spre plinătatea vieții în jurul Altarului, unde, în gloria liturgiei cerești, suntem chemați să cântăm spre lauda lui Dumnezeu în veci. Amin.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: Radu și Oana Capan
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Catholica.ro
Publicarea în original: 19.07.2008
Publicarea pe acest sit: 19.07.2008
Etichete: , , , ,

Lasă un răspuns