Predica Papei la Liturghia din Catedrala din Astana

Predica Sfântului Părinte
la Liturghia din Catedrala Fecioarei Ajutorului Perpetuu
din Astana
luni, 24 septembrie 2001

1. Lăsați oamenii „… să zidească templul Domnului Dumnezeului lui Israel” (Ezdra 1,3).

Cu aceste cuvinte Cirus, regele perșilor, a dat libertate „restului lui Israel”, poruncind exilaților să reconstruiască în Ierusalim templul sfânt, unde numele lui Dumnezeu să poată fi adorat. Această sarcină exilații au acceptat-o cu bucurie, îndreptându-se cu entuziasm spre țara părinților lor.

Ne putem imagina agitația din inimile lor, febra pregătirilor, lacrimile de bucurie și imnurile de mulțumire care au precedat și însoțit pașii lor, pe măsură ce s-au întors în patria lor. După lacrimile exilului, „restul lui Israel”, aflat în drum spre Ierusalim, Cetatea lui Dumnezeu, putea din nou să râdă. În cele din urmă ei au putut înălța cântecele lor de mulțumire pentru marile minuni pe care Domnul le-a făcut printre ei (cf. Psalm 126,1-2).

2. Sentimente asemănătoare umplu inimile noastre astăzi, când celebrăm această Euharistie în cinstea Preasfintei Fecioare Maria, Regina Păcii. După opresiunea comunistă, voi, de asemenea, ca odinioară exilații, vă puteți întoarce la proclamarea împreună a credinței voastre comune. Astăzi, la zece ani după recâștigarea libertății voastre, vă amintiți de vicisitudinile din trecut și cântați laude providenței îndurătoare a lui Dumnezeu, care nu abandonează pe fiii săi în nenorocirea lor. De multă vreme am așteptat această întâlnire pentru a lua parte la bucuria voastră.

Cu frățească afecțiune îl salut pe Episcopul Jan Pawel Lenga de Karaganda, care anul acesta își sărbătorește cei zece ani de episcopat. Îi mulțumesc pentru cuvintele frumoase pe care mi le-a adresat și mă alătur lui în a aduce mulțumire lui Dumnezeu pentru binele făcut în slujba Bisericii. Mi-ar fi plăcut să pot vizita Dieceza sa, dar acest lucru nu a fost posibil. Cu aceeași afecțiune îl salut și pe Episcopul Tomasz Peta, Administrator Apostolic de Astana, pe Episcopul Henry Theophilus Howaniec, Administrator Apostolic de Alma-ata, precum și pe Mons. Janusz Kaleta, Administrator Apostolic de Atirau. Îi salut, de asemenea, pe Superiorii Misiunilor sui iuris, preucm și pe toți frații mei Episcopi prezenți aici.

Saluturile mele cordiale se îndreaptă și spre voi, dragi preoți, călugări și călugărițe, și seminariști din Kazahstan, Kirghizstan, Tadjikistan, Uzbekistan și Turkmenistan. Vă îmbrățișez pe toți cu o apreciere profundă pentru generozitatea și fidelitatea cu care vă îndepliniți îndatoririle. Prin voi doresc să ajung la comunitățile voastre ca și la fiecare creștin care le compune. Dragi frați și surori! Rămâneți mereu credincioși față de Domnul vieții și împreună reconstruiți templul său viu, care este comunitatea eclesială răspândită în această vastă regiune eurasiatică.

3. Reconstruiți templul Domnului: aceasta este misiunea la care ați fost chemați și căreia voi înșivă v-ați dedicat. Gândul meu se îndreaptă acum către comunitățile voastre, atât de dispersate și de încercate. În inimă și în spirit retrăiesc încercările grele prin care au trecut toți aceia care au suferit nu numai exilul fizic și închisoarea, dar și disprețul public și violența pentru că nu au renunțat la credința lor.

Vreau să îi menționez, printre alții, pe Fericitul Oleksa Zarâțki, preot și martir, care a murit în gulagul de la Dolynka; pe Fericitul Episcop Mykyta Budka, care a murit în gulagul din Karadzar; pe Episcopul Alexandru Chira, care a fost peste douăzeci de ani iubitul și generosul păstor al Karagandei, și care în ultima sa scrisoare spunea: „Încredințez trupul meu pământului, sufletul meu – Domnului, dar inima mea o dau Romei. Da, odată cu ultima mea suflare, doresc să îmi mărturisesc credința mea totală Vicarului lui Cristos pe pământ”. Îl reamintesc apoi pe pr. Tadeusz Federowicz, pe care l-am cunoscut personal și care a „inventat” o nouă formă de asistență pastorală pentru deportați.

În Euharistia aceasta, îi reamintesc pe toți cu recunoștință și afecțiune. De la suferințele lor, în unire cu Crucea lui Cristos, noua viață a comunității voastre creștine a înflorit.

4. Ca și acei exilați care s-au întors la Ierusalim, și voi veți găsi „frați și surori care vă vor ajuta mult” (cf. Ezdra 1,6). Prezența mea printre voi, astăzi, trebuie înțeleasă ca o garanție de solidaritate din partea Bisericii Universale. Lucrarea ambițioasă care se găsește în fața voastră depinde, cu ajutorul necesar al lui Dumnezeu, de înțelepciunea voastră, de angajamentul vostru, de sensibilitatea voastră. Voi sunteți chemați să fiți tâmplarii, constructorii, zidarii și maiștrii templului spiritual care trebuie reconstruit.

Dragi preoți, spiritul de comuniune și de adevărată cooperare pe care trebuie să îl dezvoltați între voi și față de laici, va fi secretul succesului acestei misiuni exaltante și exigente. În misiunea voastră de zi cu zi lăsați-vă călăuziți de noua poruncă a lui Cristos dată înaintea pătimirii sale: „Să vă iubiți unul pe altul” (Ioan 13,34). Aceasta este tema pe care voi ați ales-o în mod potrivit pentru vizita mea pastorală. Ea vă angajează să trăiți misterul comuniunii prin proclamarea cuvântului vieții, în cultul liturgic, în grija pentru noua generație, în pregătirea catehetică, în promovarea asociațiilor catolice și atenția față de toți cei care se găsesc în dificultăți spirituale sau materiale. Astfel, în uniune cu Ordinarii voștri și împreuncă cu călugării și călugărițele, veți fi în stare să reconstruiți templul Domnului!

5. În cursul acestor zece ani de librtate redescoperită s-au făcut multe, datorită zelului neobosit pentru evanghelizare care a fost semnul vostru distinctiv. Structurilor exterioare trebuie însă să le corespundă o temelie interioară solidă. Este deci important să se asigure o formare pastorală, spirituală și teologică celor pe care Domnul îi cheamă la slujirea Sa.

Sunt bucuros de deschiderea noului seminar în Karaganda pentru seminariștii provenind din republicile Asiei Centrale. Împreună cu Centrul Diecezan, voi ați hotărât să îl închinați amintirii zelosului preot Wladyslaw Bukowinski, care de-a lungul anilor grei de comunism și-a continuat misiunea în acest oraș. „Am fost hirotoniți nu pentru ca să pierdem vremea – scria el în amintirile sale – ci pentru ca, dacă este nevoie, să ne dăm și viețile pentru turma lui Cristos”. Am avut norocul să îl cunosc personal și să îi apreciez profunzimea credinței sale, înțelepciunea cuvintelor sale și încrederea de nezdruncinat pe care o avea în puterea lui Dumnezeu. Pentru el și pentru toți cei care și-au petrecut viețile în mijlocul greutăților și persecuțiilor, aș vrea să aduc acum un omagiu, in numele întregii Biserici.

Fie ca acești credincioși slujitori ai Evangheliei să fie un exemplu și o încurajare și pentru voi, dragi călugări și călugărițe, care sunteți chemați să fiți un semn de dăruire totală și de iubire în serviciul Împărăției lui Dumnezeu. Așa cum spuneam și în Exortația Apostolică post-sinodală Vita Consecrata (Viața Consacrată): „Biserica și însăși societatea au nevoie de oameni gata să se dedice total lui Dumnezeu și celorlalți din iubire pentru Dumnezeu” (nr. 15). Vi se cere să oferiți acea înălțare spirituală de care are așa de mare nevoie lumea.

6. Înainte de a fi vestitori ai Evangheliei, ni se cere să fim mărturisitori credibili. Acum, când climatul politic și social a fost eliberat de povara opresiunii totalitare – și să sperăm că statul nu va mai căuta niciodată să îngrădească libertatea credincioșilor – este foarte necesar ca fiecare discipol al lui Cristos să fie lumină lumii și sare pământului (cf. Matei 4,13-14). Într-adevăr, acesta este lucrul cel mai urgent după devastarea spirituală lăsată în urma sa de către militantismul ateist, precum și datorită pericolelor pe care le reprezintă astăzi hedonismul și consumismul.

La puterea mărturiei, dragi frați și surori, mai trebuie adăugată delicatețea dialogului. Kazahstanul este o țară cu oameni de diverse origini, adepți ai unor diferite religii, moștenitori ai unori culturi ilustre și ai unor istorii bogate. Înțeleptul Abai Kunanbai, o autoritate reprezentativă a culturii kazahe, spunea: „Mai ales pentru faptul că noi ne închinăm lui Dumnezeu și ne încredem în El, nu avem dreptul să îi obligăm pe alții să creadă în El și să i se închine Lui” (Maxime, cap. 45).

Biserica nu dorește să impună credința ei altora. Este clar însă că aceasta nu exclude ca discipolii Domnului să transmită altora marele dar pe care l-au primit: viața în Cristos. „Nu trebuie să ne temem că aceasta va putea fi considerată ca o ofensă adusă identității altora ceea ce este de fapt vestirea plină de bucurie a unui dar care este oferit tuturor, și care trebuie propus tuturor, în cel mai mare respect pentru libertatea fiecăruia: darul revelării lui Dumnezeu care este iubire” (Novo millennio ineunte, 56). Cu cât vom aduce mai mult mărturie pentru iubirea lui Dumnezeu, cu atât mai mult această iubire va crește în inimile noastre.

7. Dragi frați și surori, atunci când eforturile voastre apostolice sunt scăldate în lacrimi, atunci când drumul devine abrupt și stâncos, gândiți-vă la lucrurile minunate pe care Domnul le face folosindu-se de mâinile voastre, de cuvintele și inimile voastre. El v-a așezat aici ca un dar pentru aproapele vostru. Să fiți mereu vrednici de această misiune.

Marie, Regină a Păcii, sprijină-i pe acești fii ai tăi. Astăzi ei ți se încredințează ție, cu o credință reînnoită. Sfântă Fecioară a Ajutorului Perpetuu, din această Catedrală tu îmbrățișezi întreaga comunitatea catolică. Ajută-i pe credincioși să fie generoși și angajați în purtarea mărturiei credinței lor, pentru ca astfel Evanghelia Fiului tău să fie auzită peste tot în aceste ținuturi vaste, imense și iubite. Amin!

Autor: Papa Ioan Paul al II-lea
Traducător: Oana și Radu Capan
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Catholica.ro
Publicarea în original: 24.09.2001
Publicarea pe acest sit: 26.09.2001
Etichete: , , ,

Lasă un răspuns