Predica Papei la Liturghia din Beirut

Predica Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
de la Liturghia celebrată la Centrul Waterfront
Beirut, sâmbătă, 16 septembrie 2012

Dragi frați și surori,

„Binecuvântat să fie Dumnezeu și Tatăl Domnului nostru Isus Cristos” (Efeseni 1,3). Binecuvântat să fie Dumnezeu în această zi, când am bucuria de a fi aici împreună cu voi, în Liban, încredințând Episcopilor regiunii Exortația mea apostolică post-sinodală „Ecclesia in Medio Oriente”! Aduc mulțumiri calde Preafericirii Sale Bechara Boutros Rai pentru salutul amabil. Îi salut și pe ceilalți Patriarhi ai Bisericilor Răsăritene, pe Episcopii latini ai regiunilor învecinate și pe Cardinalii și Episcopii care au venit din alte țări. Vă salut pe toți cu mare afecțiune, dragi frați și surori din Liban și din acest iubit ținut al Orientului Mijlociu, în timp ce vă alăturați Succesorului lui Petru în celebrarea lui Isus Cristos răstignit, mort și înviat. Saluturile mele respectuoase merg și spre președintele Republicii, spre autoritățile libaneze și spre liderii și adepții celorlalte tradiții religioase care au ales să fie aici în această dimineață.

În această duminică, în care Evanghelia ne întreabă despre adevărata identitate a lui Isus, ne vedem duși alături de discipoli pe drumul care duce spre satele din Cezareea lui Filip. Isus îi întreabă: „Voi cine spuneți că sunt Eu?” (Marcu 8,29). Momentul pe care l-a ales ca să pună această întrebare nu este nesemnificativ. Isus se confrunta cu un moment de cotitură în viața Sa. Mergea spre Ierusalim, spre locul unde urmau să aibă loc evenimentele centrale ale mântuirii noastre: răstignirea și învierea Sa. Și tot în Ierusalim, după aceste evenimente, avea să se nască Biserica. Tocmai în acest moment decisiv, Isus îi întreabă mai întâi pe discipolii Săi: „Cine spun oamenii că sunt Eu?” (Marcu 8,27). Ei dau răspunsuri diferite: Ioan Botezătorul, Ilie, unul dintre profeți! Astăzi, după trecerea secolelor, cei care îl întâlnesc pe Isus în drumul lor dau propriile răspunsuri. Acestea sunt abordări care pot fi de ajutor în găsirea căii spre adevăr. Dar în timp ce nu sunt neapărat false, ele rămân insuficiente, pentru că nu merg la inima identității lui Isus. Doar cei care sunt dispuși să îl urmeze pe drumul Său, să trăiască în prietenie cu El și în comuniunea discipolilor Săi, pot să cunoască cu adevărat cine este El. În cele din urmă, Petru, care a stat alături de Isus ceva vreme, dă răspunsul: „Tu ești Cristosul!” (Marcu 8,29). Este răspunsul corect, desigur, dar tot nu este îndeajuns, din moment ce Isus simte nevoia să îl clarifice. El înțelege că oamenii ar putea folosi acest răspuns pentru a-și promova propriile planuri, care diferă de ale Lui, pentru a trezi speranțe pământești false privitoare la El. Dar El nu dorește să se lase îngrădit în atributele salvatorului uman pe care îl așteptau mulți.

Spunându-le discipolilor Săi că trebuie să sufere și să fie omorât, după care va învia, Isus dorește să îi facă să înțeleagă adevărata Sa identitate. El este un Mesia care suferă, un Mesia care slujește și nu un salvator politic triumfător. El este Slujitorul care se supune voinței Tatălui Său, chiar până la a-și da viața. Acestea fuseseră deja prezise de profetul Isaia în prima lectură ascultată astăzi. Isus contrazice astfel așteptările multora. Ceea ce spune este șocant și tulburător. Putem să înțelegem astfel reacția lui Petru care îl dojenește, refuzând să accepte că Învățătorul Său va suferi și va muri! Isus este aspru cu Petru; îl face să înțeleagă că oricine dorește să fie discipolul Său trebuie să devină un slujitor, așa după cum El a devenit Slujitor.

Urmarea lui Isus înseamnă a ne lua crucea și a merge pe urmele pașilor Săi, pe calea dificilă care duce nu la puterea sau la gloria pământească ci, dacă este necesar, la abandonarea sinelui, la pierderea propriei vieți pentru Cristos și pentru Evanghelie, tocmai pentru a o salva. Suntem asigurați că aceasta este calea spre înviere, spre viața adevărată și definitivă cu Dumnezeu. Pentru a merge pe urmele lui Isus Cristos, care s-a făcut pe Sine Slujitorul tuturor, este nevoie să ne apropiem tot mai mult de El, să îi ascultăm cu atenție cuvintele și să ne inspirăm din ele în tot ceea ce facem. Proclamând Anul Credinței, care va începe la 11 octombrie, doresc ca fiecare dintre credincioși să își înnoiască angajamentul de a merge pe acest drum al convertirii sincere. De-a lungul acestui An vă încurajez deci să reflectați mai profund la credință, să v-o însușiți mai conștient și să creșteți în fidelitatea față de Isus Cristos și față de Evanghelia Sa.

Fraților și surorilor, calea pe care Isus dorește să ne călăuzească este o cale a speranței pentru toți. Gloria lui Isus a fost revelată în chiar momentul în care, în umanitatea Sa, El părea mai slab, în special prin întrupare și apoi pe Cruce. Astfel ne arată Dumnezeu iubirea Sa; El devine slujitorul nostru și ni se dăruiește. Nu este acesta un mister uimitor, uneori dificil de acceptat? Apostolul Petru însuși a ajuns să îl înțeleagă abia mai târziu.

În a doua lectură de astăzi, Sfântul Iacob ne spune în ce măsură umblarea noastră pe urmele lui Isus, dacă dorim să fie autentică, necesită acțiuni concrete. „Eu îți voi arăta credința cu faptele mele” (Iacob 2,18). Este o sarcină imperativă a Bisericii de a sluji, și a creștinilor de a fi adevărați slujitori după chipul lui Isus. Slujirea este un element fundamental al identității urmașilor lui Cristos (cf. Ioan 13,15-17). Vocația Bisericii și a fiecărui creștin este de a-i sluji pe ceilalți, așa după cum a făcut însuși Domnul, în mod liber și imparțial. Drept urmare, într-o lume în care violența lasă mereu urme cumplite de moarte și distrugere, a sluji dreptatea și pacea este urgent și necesar, pentru a zidi o societate fraternă, pentru a zidi comuniunea! Dragi frați și surori, mă rog în particular ca Domnul să dea acestei regiuni a Orientului Mijlociu slujitori ai păcii și ai reconcilierii, pentru ca toți oamenii să poată să trăiască în pace și în demnitate. Aceasta este o mărturie esențială pe care creștinii trebuie să o aducă aici, în cooperare cu toți oamenii de bunăvoință. Apelez la voi toți să fiți făcători de pace, oriunde v-ați afla.

Slujirea trebuie să fie și în centrul vieții comunității creștine. Fiecare îndatorire, fiecare poziție cu responsabilitate din Biserică este înainte de toate și în primul rând o slujire adusă lui Dumnezeu și fraților și surorilor noastre. Acesta este spiritul care trebuie să îi caracterizeze pe botezați între ei și să își găsească o exprimare specială în angajamentul efectiv de slujire a săracilor, a marginalizaților și a celor care suferă, pentru păzirea demnității inalienabile a fiecărei persoane.

Dragi frați și surori care suferiți fizic sau spiritual, suferințele voastre nu sunt în zadar! Cristos Slujitorul dorește să fie aproape de cei care suferă. El este mereu aproape de voi. Fie ca pe drumul vostru să găsiți mereu frați și surori care să fie semne concrete ale prezenței Sale de iubire care nu uită niciodată de voi! Rămâneți mereu în speranță datorită lui Cristos! Și fie ca voi toți, frații și surorile mele care ați venit să luați parte la această celebrare, să vă străduiți să vă conformați mai mult după Domnul Isus, care a devenit Slujitorul tuturor pentru viața lumii. Dumnezeu să binecuvânteze Libanul; să binecuvânteze toți oamenii acestei iubite regiuni a Orientului Mijlociu și să vă dea darul păcii Sale. Amin.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: Oana și Radu Capan
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Catholica.ro
Publicarea în original: 16.09.2012
Publicarea pe acest sit: 16.09.2012
Etichete: , ,

Lasă un răspuns