Predica Papei la Liturghia de pe Olympiastadium

Predica Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
la Liturghia celebrată pe Olympiastadium
Berlin, 22 septembrie 2011

Iubiți confrați întru Episcopat,
Iubiți frați și surori,

Privirea spre circumferința largă a stadionului olimpic pe care voi îl umpleți astăzi în număr așa de mare trezește în mine mare bucurie și încredere. Vă salut cu iubire pe voi toți: credincioșii din Arhidieceza de Berlin și din Diecezele germane, precum și pe numeroșii pelerini veniți din țările vecine. În urmă cu cincisprezece ani, pentru prima dată un Papă a venit în capitala federală Berlin. Cu toții avem o amintire vie despre vizita veneratului meu Predecesor, Fericitul Ioan Paul al II-lea, și despre beatificarea Parohului Domului din Berlin Bernhard Lichtenberg – împreună cu Karl Leisner – care a avut loc chiar aici, în acest loc.

Gândindu-ne la acești fericiți și la toată ceata de sfinți și fericiți, putem înțelege ce înseamnă a trăi ca mlădițe ale adevăratei vițe care este Cristos și a aduce mult rod. Evanghelia de astăzi ne-a readus în minte imaginea acestei plante, care este cățărătoare în mod foarte bogat în frunze în Orient și simbol de forță vitală, o metaforă pentru frumusețea și dinamismul comuniunii lui Isus cu discipolii și prietenii săi.

În parabola viței Isus nu spune: „Voi sunteți vița”, ci: „Eu sunt vița, voi sunteți mlădițele” (In 15,5). Asta înseamnă: „Așa cum mlădițele sunt legate de viță, tot așa voi îmi aparțineți mie! Însă aparținându-mi mie, aparțineți și unii altora”. Și această aparținere unii altora și Lui nu este o oarecare relație ideală, imaginară, simbolică, ci – aș vrea aproape să spun – o aparținere lui Isus Cristos în sens biologic, pe deplin vitală. Este Biserica, această comunitate de viață cu El și a unui pentru celălalt, care este întemeiată în Bitez și aprofundată de fiecare dată mai mult în Euharistie. „Eu sunt vița adevărată”; însă asta în realitate înseamnă: „Eu sunt voi și voi sunteți eu” – o nemaiauzită identificare a Domnului cu noi, Biserica sa.

Cristos însuși, de data aceea, aproape de Damasc l-a întrebat pe Saul, persecutorul Bisericii: „De ce mă persecuți?” (Fap 9,4). În felul acesta Domnul exprimă comuniunea de destin care derivă din intima comuniune de viață a Bisericii sale cu El, Cristos înviat. El continuă să trăiască în Biserica sa în felul acesta. El este cu noi și noi suntem cu El. – „De ce mă persecuți?” – Deci pe Isus îl lovesc persecuțiile împotriva Bisericii sale. Și, în același timp, noi nu suntem singuri atunci când suntem asupriți din cauza credinței noastre. Isus este cu noi.

În parabolă Isus continuă: „Eu sunt viața cea adevărată și Tatăl meu este viticultorul” (In 15,1) și explică faptul că viticultorul ia cuțitul, taie mlădițele uscate și le curăță pe cel care aduc rod pentru ca să dea rod și mai mult. Ca să exprimăm cu imaginea profetului Ezechiel, așa cum am ascultat în prima lectură, Dumnezeu vrea să scoată din pieptul nostru inima moartă, de piatră, ca să ne dea o inimă vie, de carne (cf. Ez 36,26). Vrea să ne dăruiască o viață nouă și plină de forță. Cristos a venit să-i cheme pe păcătoși. Ei au nevoie de medic, nu cei sănătoși (cf. Lc 5,31 ș.u.). Și astfel, așa cum spune Conciliul al II-lea din Vatican, Biserica este „sacramentul universal de mântuire” (Lumen gentium, 48) care există pentru păcătoși, pentru a le deschide calea convertirii, a vindecării și a vieții. Aceasta este adevărata și marea misiune a Bisericii, conferită ei de Cristos.

Unii privesc Biserica oprindu-se la aspectul ei exterior. Atunci Biserica apare numai ca una din multele organizații într-o societate democratică, după ale cărei norme și legi trebuie apoi să fie judecată și tratată și o figură așa de greu de înțeles cu este „Biserica”. Dacă apoi se adaugă și experiența dureroasă că în Biserică există pești buni și răi, grâu și neghină, și dacă privirea rămâne fixată asupra lucrurilor negative, atunci nu se mai revelează misterul mare și profund al Bisericii. Deci nu mai apare nici o bucurie pentru faptul de a aparține acestei vițe care este „Biserica”. Insatisfacția și nemulțumirea se răspândesc dacă nu se văd realizate propriile idei superficiale și eronate despre „Biserică” și propriile „vise despre Biserică”! Atunci încetează și cântarea fericită „Sunt recunoscător Domnului care prin har m-a chemat în Biserica sa”, pe care generații de catolici au cântat-o cu convingere.

Domnul continuă în discursul său: „Rămâneți în mine și eu în voi. După cum mlădița nu poate aduce rod de la sine dacă nu rămâne în viță, tot la fel nici voi dacă nu rămâneți în mine,… pentru că fără mine – s-ar putea traduce și: în afara mea – nu puteți face nimic” (In 15,4).

Fiecare dintre noi este pus în fața acestei decizii. Domnul, în parabola sa, ne spune din nou cât este ea de serioasă: „Dacă cineva nu rămâne în mine, este aruncat afară, la fel ca mlădița, și se usucă. Se adună, se aruncă în foc și arde” (In 15,6). În această privință afirmă sfântul Augustin: „Unul sau celălalt revine mlădiței, ori vița ori focul; dacă [mlădița] nu este în viță, va fi în foc; deci pentru ca să nu fie în foc, să fie în viță” (In Joan. Ev. tract. 81,3 [PL 35, 1842]).

Alegerea cerută aici ne face să înțelegem, în mod insistent, semnificația existențială a deciziei noastre de viață. În același timp, imaginea viței este un semn de speranță și de încredere. Întrupându-se, Cristos însuși a venit în această lume pentru a fi fundamentul nostru. În orice necesitate și ariditate El este izvorul care dăruiește apa vieții care ne hrănește și ne fortifică. El însuși poartă asupra sa orice păcat, frică și suferință și, în sfârșit, ne purifică și ne transformă misterios în vin bun. În aceste momente de necesitate uneori ne simțim ca terminați sub un teasc, asemenea ciorchinilor de struguri care sunt zdrobiți complet. Dar știm că, uniți cu Cristos, devenim vin matur. Dumnezeu știe să transforme în iubire și lucrurile apăsătoare și asupritoare în viața noastră. Important este ca „să rămânem” în viță, în Cristos. În această scurtă pericopă evanghelistul folosește cuvântul „a rămâne” de douăsprezece ori. Acest „a rămâne în Cristos” marchează întregul discurs. În timpul nostru de neliniște și de scepticism, în care așa de multă lume pierde orientarea și sprijinul; în care fidelitatea iubirii în căsătorie și în prietenie a devenit așa de fragilă și de scurtă durată; în care vrem să strigăm, în necesitatea noastră, ca discipolii din Emaus: „Doamne, rămâi cu noi pentru că se face seară (cf. Lc 24,29), da, este întuneric în jurul nostru!”; aici Domnul înviat ne oferă un refugiu, un loc de lumină, de speranță și încredere, de pace și siguranță. Unde seceta și moartea amenință mlădițele acolo în Cristos există viitor, viață și bucurie.

A rămâne în Cristos înseamnă, așa cum am văzut deja, a rămâne și în Biserică. Întreaga comunitate a celor care cred este puternic unită în Cristos, vița. În Cristos noi toți suntem uniți împreună. În această comunitate El ne susține și, în același timp, toți membrii se susțin reciproc. Ei rezistă împreună la furtuni și oferă protecție unii altora. Noi nu credem singuri, ci credem cu toată Biserica.

Biserica drept vestitoare a Cuvântului lui Dumnezeu și împărțitoare a sacramentelor ne unește cu Cristos, vița cea adevărată. Biserica drept „plinătate și completare a Răscumpărătorului” (Pius al XII-lea, Mystici corporis, AAS 35 [1943] pag. 230: „plenitudo et complementum Redemptoris”) este pentru garanție a vieții divine și mediatoare a roadelor despre care vorbește parabola viței. Biserica este darul cel mai frumos al lui Dumnezeu. De aceea spune și sfântul Augustin: „Fiecare îl are pe Duhul Sfânt în măsura în care iubește Biserica lui Cristos” (In Joan. Ev. tract. 32, 8 [PL 35, 1646]). Cu Biserica și în Biserică putem vesti tuturor oamenilor că Isus Cristos este izvorul vieții, că El este prezent, că El este marea realitate spre care tânjim. El se dăruiește pe sine însuși. Cine crede în Cristos, are un viitor. Pentru că Dumnezeu nu vrea ceea ce este arid, mort, artificial, care la sfârșit va fi aruncat, ci vrea lucrurile rodnice și vii, viața din belșug.

Iubiți frați și surori! Vă doresc vouă tuturor să descoperiți tot mai profund bucuria de a fi uniți cu Cristos în Biserică, de a putea găsi în necesitățile voastre întărire și răscumpărare și să deveniți tot mai mult vinul delicios al bucuriei și al iubirii lui Cristos pentru această lume. Amin.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 22.09.2011
Publicarea pe acest sit: 23.09.2011
Etichete: , , ,

Lasă un răspuns