Predica Papei la Liturghia de la Sanctuarul din Częstochowa

Predica Sfântului Părinte Papa Francisc
la Liturghia celebrată cu ocazia
celei de-a 1050-a aniversări a Botezului Poloniei
Sanctuarul de la Czestochowa, joi, 28 iulie 2016

Din lecturile din această liturgie reiese un fir divin, care trece prin istoria umană și țese istoria mântuirii.

Apostolul Paul ne vorbește despre marele plan al lui Dumnezeu: „Când a venit plinătatea timpului, Dumnezeu l-a trimis pe Fiul său, născut din femeie” (Gal 4,4). Totuși, istoria ne spune că atunci când a venit această „plinătate a timpului”, adică atunci când Dumnezeu s-a făcut om, omenirea nu era deosebit de bine dispusă și nici nu era o perioadă de stabilitate și de pace: nu era o „epocă de aur”. Așadar, scena acestei lumi nu și-a meritat venirea lui Dumnezeu, dimpotrivă „ai săi nu l-au primit” (In 1,11). Plinătatea timpului a fost deci un dar de har: Dumnezeu a umplut timpul nostru cu belșugul milostivirii sale, din pură iubire – din pură iubire! – a inaugurat plinătatea timpului.

Uimește, mai ales, cum se realizează venirea lui Dumnezeu în istorie: „născut din femeie”. Nicio intrare triumfală, nicio manifestare impunătoare a Celui Atotputernic: El nu se arată ca un soare orbitor, ci intră în lume în modul cel mai simplu, ca un prunc la mama, cu acel stil despre care ne vorbește Scriptura: ca ploaia pe pământ (cf. Is 55,10), precum cea mai mică dintre semințe care încolțește și crește (cf. Mc 4,31-32). Astfel, contrar la ceea ce ne-am aștepta și eventual am vrea, Împărăția lui Dumnezeu, acum ca și atunci, „nu vine în așa fel încât să atragă atenția” (Lc 17,20), ci vine în micime, în umilință.

Evanghelia de astăzi reia acest fir divin care străbate delicat istoria: de la plinătatea timpului trecem la „a treia zi” a activității lui Isus (cf. In 2,1) și la anunțarea „orei” mântuirii (cf. v. 4). Timpul se restrânge și manifestarea lui Dumnezeu are loc tot în micime. Așa are loc „începutul semnelor făcute de Isus” (v. 11) la Cana Galileii. Nu este un gest răsunător făcut în fața mulțimii, nici o intervenție care rezolvă o chestiune politică fierbinte, ca supunerea poporului față de dominația romană. În schimb are loc, într-un mic sat, o minune simplă, care îmbucură nunta unei tinere familii, complet anonime. Și totuși, apa schimbată în vin la ospățul de nuntă este un mare semn, pentru că ne revelează fața nupțială a lui Dumnezeu, a unui Dumnezeu care se pune la masă cu noi, care visează și împlinește comuniunea cu noi. Ne spune că Domnul nu menține distanțele, ci este aproape și concret, stă în mijlocul nostru și se îngrijește de noi, fără a decide în locul nostru și fără a se ocupa de chestiuni de putere. De fapt, îi place să fie conținut în ceea ce este mic, contrar omului, care tinde să vrea să posede ceva tot mai mare. A fi atrași de putere, de măreție și de vizibilitate este în mod tragic uman, și este o mare ispită care încearcă să se insinueze peste tot; a ne dărui altora, a elimina distanțele, locuind în micime și locuind concret în cotidianitate, acest lucru este complet divin.

Așadar Dumnezeu ne mântuiește făcându-se mic, apropiat și concret. Înainte de toate, Dumnezeu se face mic. Domnul, „blând și smerit cu inima” (Mt 11,29), îi preferă pe cei mici, cărora le este revelată Împărăția lui Dumnezeu (Mt 11,25); ei sunt mari în ochii săi și spre ei își îndreaptă privirea (cf. Is 66,2). Îi îndrăgește, pentru că se opun „mândriei vieții”, care vine de la lume (cf. 1In 2,16). Cei mici vorbesc aceeași limbă: iubirea umilă care face liberi. De aceea cheamă persoane simple și disponibile să fie purtătorii săi de cuvânt și lor le încredințează revelarea numelui său și secretele Inimii sale. Să ne gândim la atâția fii și fiice ale poporului vostru: la martiri, care au făcut să strălucească forța neputincioasă a Evangheliei; la persoanele simple și totuși extraordinare care au știut să mărturisească iubirea Domnului în mijlocul marilor încercări; la vestitorii blânzi și puternici ai Milostivirii, ca sfântul Ioan Paul al II-lea și sfânta Faustina. Prin aceste „canale” ale iubirii sale, Domnul a făcut să ajungă daruri inestimabile la toată Biserica și la întreaga omenire. Și este semnificativ că această aniversare a Botezului poporului vostru coincide chiar cu Jubileul Milostivirii.

În afară de asta, Dumnezeu este apropiat, Împărăția sa este aproape (cf. Mc 1,15): Domnul nu dorește să fie temut ca un suveran puternic și distant, nu vrea să rămână pe un tron în cer sau în cărțile de istorie, ci îi place să coboare în evenimentele noastre de fiecare zi, pentru a merge cu noi. Gândindu-ne la darul unui mileniu îmbelșugat de credință, este frumos înainte de toate să-i mulțumim lui Dumnezeu, care a mers cu poporul vostru, luându-l de mână, ca un tată pe copilul său, și însoțindu-l în atâtea situații. Este ceea ce, și ca Biserică, suntem chemați să facem mereu: să ascultăm, să ne implicăm și să devenim aproapele, împărtășind bucuriile și trudele oamenilor, așa încât Evanghelia să treacă în modul cel mai coerent și să aducă cel mai mare rod: prin iradiere pozitivă, prin transparența vieții.

În sfârșit, Dumnezeu este concret. Din lecturile de astăzi reiese că totul, în acțiunea lui Dumnezeu, este concret: Înțelepciunea divină „acționează ca artizană” și „joacă” (cf. Pr 8,30), Cuvântul se face trup, se naște dintr-o mamă, se naște sub lege (cf. Gal 4,4), are prieteni și participă la o sărbătoare: veșnicul se comunică petrecând timpul cu persoane și în situații concrete. Și istoria voastră, amestecată cu Evanghelia, Crucea și fidelitatea față de Biserică, a simțit contagierea pozitivă a unei credințe genuine, transmise din familie în familie, de la tată la fiu, și mai ales de mame și de bunice, cărora trebuie să le mulțumim mult. Îndeosebi ați putut să atingeți cu mână duioșia concretă și grijulie a Mamei tuturor, care au venit aici ca s-o venereze ca pelerin și pe care am salutat-o în Psalm ca „cinstea neamului nostru” (Idt 15,9).

Tocmai la ea privim noi, cei reuniți aici. În Maria găsim corespunderea deplină față de Domnul: cu firul divin se împletește astfel în istorie un „fir marian”. Dacă există vreo glorie umană, vreun merit al nostru în plinătatea timpului, este ea: ea este acel spațiu, ferit liber de rău, în care Dumnezeu s-a oglindit; ea este scara pe care Dumnezeu a parcurs-o pentru a coborî până la noi și a deveni apropiat și concret; ea este semnul cel mai clar al plinătății timpurilor.

În viața Mariei admirăm această micime iubită de Dumnezeu, care „a privit la smerenia slujitoarei sale” și „i-a înălțat pe cei smeriți” (Lc 1,48.52). El atât de mult s-a complăcut în ea, încât s-a lăsat să-i fie țesut trupul de către ea, așa încât Fecioara a devenit Născătoare de Dumnezeu, cum proclamă un imn foarte vechi, pe care voi îl cântați de secole. Vouă, care neîntrerupt mergeți la ea, venind în această capitală spirituală a țării, ea să continue să vă indice calea și să vă ajute să țeseți, în viață, țesătura umilă și simplă a Evangheliei.

La Cana ca aici la Jasna Góra, Maria ne oferă apropierea sa și ne ajută să descoperim ceea ce lipsește plinătății vieții. Acum ca și atunci face asta cu grijă de Mamă, cu prezența și sfatul bun, învățându-ne să evităm decizionisme și murmurări în comunitățile noastre. Ca Mamă de familiei, vrea să ne păstreze împreună, pe toți împreună. Drumul poporului vostru a depășit, în unitate, atâtea momente dure; Mama, puternică la picioarele crucii și perseverentă în rugăciune cu discipolii în așteptarea Duhului Sfânt, să reverse dorința de a merge dincolo de greșelile și de rănile din trecut, și să creeze comuniune cu toți, fără a ceda vreodată în fața tentației de a se izola și de a se impune.

Sfânta Fecioară Maria, la Cana, a arătat atâta concretețe: este o Mamă care ia la inimă problemele și intervine, care știe să perceapă momentele dificile și să aibă grijă cu discreție, eficacitate și determinare. Nu este stăpână nici protagonistă, ci Mamă și slujitoare. Să cerem harul de a ne însuși sensibilitatea sa, fantezia sa în a-l sluji pe cel care este în nevoie, frumusețea de a dedica viața pentru alții, fără preferințe și distincții. Ea, pricina bucuriei noastre, care aduce pacea în mijlocul abundenței păcatului și al agitației istoriei, să ne dobândească supraabundența Duhului, pentru a fi slujitori buni și fideli.

Prin mijlocirea sa plinătatea timpului să se reînnoiască și pentru noi. La puțin folosește trecerea dintre înainte și după Cristos, dacă rămâne o dată în analele de istorie. Fie ca să se poată împlini, pentru toți și pentru fiecare, o trecere interioară, un Paște al inimii spre stilul divin întrupat de Maria: a lucra în micime și a însoți de aproape, cu inimă simplă și deschisă.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 28.07.2016
Publicarea pe acest sit: 28.07.2016
Etichete: , ,

Comments are closed