Predica Papei la Liturghia de la Neue Messe

Predica Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
la Liturghia celebrată la Neue Messe,
duminică, 10 septembrie 2006

Dragi frați și surori,

În primul rând doresc să vă adresez tuturor un salut călduros. Sunt bucuros să mă aflu din nou în mijlocul vostru și să celebrez Sfânta Liturghie împreună cu voi. Sunt de asemenea bucuros să revizitez locuri familiare mie, ce au avut o influență decisivă asupra vieții mele, modelându-mi gândurile și sentimentele: locuri unde am învățat cum să cred și cum să trăiesc. Acesta este un timp potrivit pentru a le mulțumi tuturor acelora – vii sau morți – care m-au călăuzit și însoțit de-a lungul drumului. Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru această frumoasă țară și pentru toate persoanele care au făcut-o cu adevărat țara mea natală.

Tocmai am ascultat cele trei lecturi biblice pe care liturgia Bisericii le-a ales pentru această duminică. Toate trei dezvoltă o dublă temă care este în final una, scoțând în evidență – după cum dictează circumstanțele – unul sau altul dintre aspecte acesteia. Toate trei lecturile vorbesc despre Dumnezeu ca centrul întregii realități și centrul vieților noastre. „Iată Dumnezeul nostru!”, exclamă profetul Isaia (35,4). În modul lor propriu, Scrisoarea lui Iacob și pasajul evanghelic spun același lucru. Lecturile doresc să ne conducă la Dumnezeu, să ne arate calea dreaptă. A vorbi însă despre „Dumnezeu” înseamnă și a vorbi despre societate: despre responsabilitatea noastră comună pentru triumful dreptății și al iubirii în lume. Aceasta este puternic exprimată în a doua lectură, în care ne vorbește Iacob, rudă apropiată a lui Isus. El se adresează unei comunități care începe să fie marcată de mândrie, având în rândul ei persoane influente și distinse, în consecință riscând să devină indiferentă față de drepturile săracilor. Cuvintele lui Iacob ne oferă o idee despre Isus, despre acel Dumnezeu care a devenit om. Deși era de viță davidică, deci regală, El a devenit un om simplu în mijlocul oamenilor simpli. El nu a stat pe un tron, ci a murit în sărăcia ultimă a Crucii. Iubirea aproapelui, care în principal e un angajament pentru dreptate, este măsura credinței și a iubirii pe care i-o purtăm lui Dumnezeu. Iacob o numește „legea împărăției” (2,8), repetând cuvintele pe care Isus le-a folosit adesea: împărăția lui Dumnezeu, domnia lui Dumnezeu. Aceasta nu se referă la o împărăție oarecare, ce poate veni oricând; înseamnă că Dumnezeu trebuie să devină forța care modelează viețile și acțiunile noastre. Aceasta cerem atunci când ne rugăm: „Vie împărăția Ta”. Nu cerem ceva îndepărtat, ceva ce noi poate nici măcar nu am dori să experimentăm. În schimb ne rugăm ca voința lui Dumnezeu să ne determine aici și acum propria noastră voință, și ca în acest mod Dumnezeu să poată să domnească în lume. Ne rugăm pentru ca dreptatea și iubirea să devină forțele decisive care afectează lumea noastră. O rugăciune ca aceasta este adresată fără îndoială în primul rând lui Dumnezeu, dar este de asemenea tulburătoare pentru noi. Oare cu adevărat aceasta ne dorim? Aceasta este direcția în care dorim să meargă viețile noastre? Pentru Iacob, „legea împărăției”, legea domniei lui Dumnezeu, este și „legea libertății”: dacă îl urmăm pe Dumnezeu în tot ceea ce gândim și facem, atunci ne apropiem mai puternic unii de alții, ne câștigăm libertatea și astfel se naște adevărata fraternitate. Când Isaia, în prima lectură, vorbește despre Dumnezeu, el continuă vorbind despre mântuirea pentru cei care suferă, iar când Iacob vorbește despre ordinea socială ca o expresie necesară a credinței noastre, el continuă în mod logic să vorbească despre Dumnezeu, ai cărui copii suntem.

Să ne îndreptăm însă acum atenția asupra Evangheliei, în care ne este prezentată vindecarea de către Isus a unui om surd și mut din naștere. Aici întâlnim de asemenea două aspecte ale acestei teme unice. Isus este preocupat pentru cei care suferă, pentru cei care sunt împinși la marginea societății. El îi vindecă și, permițându-le să trăiască și să muncească împreună, aduce între ei egalitatea și fraternitatea. Aceasta ne comunică evident ceva și nouă: Isus ne indică scopul întregii noastre activități. Și totuși, povestea întreagă are o dimensiune mai profundă, una pe care Părinții Bisericii o evidențiau în mod constant, una ce ni se adresează în special nouă celor de astăzi. Părinții vorbeau cu și despre oamenii timpurilor lor. Dar mesajul lor are de asemenea o nouă semnificație și pentru noi, oamenii moderni. Nu doar o surzime fiziologică îi scoate pe oameni în afara vieții sociale; există și o „împietrire a auzului” privitoare la Dumnezeu, iar de așa ceva suferim în mod special în aceste timpuri. Spus mai simplu, nu mai suntem în stare să îl auzim pe Dumnezeu – există prea multe și diferite frecvențe care ne umplu auzul. Ceea ce se spune despre Dumnezeu ni se pare a fi ceva pre-științific, ce nu se mai potrivește cu vremurile noastre. Pe lângă această dificultate de a auzi sau surzenie totală privitoare la Dumnezeu, ne-am pierdut evident și capacitatea de a vorbi cu El și despre El. Și astfel am sfârșit prin a pierde o capacitate esențială a percepției. Riscăm să ne pierdem simțul interior. Această slăbire a capacității noastre de percepție scurtează drastic și periculos de mult spectrul relației noastre cu realitatea. Orizontul vieții noastre este îngrijorător de limitat.

Evanghelia de astăzi ne spune că Isus și-a pus degetele sale în urechile surdo-mutului, a atins limba omului bolnav cu salivă și a spus „Effata” – „Deschide-te”. Evanghelistul a păstrat cuvântul aramaic original, rostit de Isus, ducându-ne astfel în trecut la acel moment. Ceea ce s-a întâmplat a fost extraordinar, dar nu ține de un trecut îndepărtat: Isus continuă să facă același lucru din nou, chiar și astăzi. În momentul botezului nostru El ne atinge pe fiecare dintre noi și spune „Effata” – „Deschide-te”, permițându-ne astfel să auzim vocea lui Dumnezeu și să putem vorbi cu El. Nu există nimic magic în ceea ce se întâmplă în Sacramentul Botezului. Botezul ne deschide o cale în față. Ne face parte a comunității celor care pot auzi și vorbi; ne introduce în prietenia cu Isus însuși, singurul care l-a văzut pe Dumnezeu și care astfel poate vorbi despre El (cf. Ioan 1,18): prin credință, Isus dorește să ne împărtășească vederea lui Dumnezeu, ascultarea Tatălui și dialogul cu El. Calea pe care suntem așezați la Botez trebuie să fie un proces de dezvoltare continuă, prin care creștem în viața de comuniune cu Dumnezeu, și dobândim un mod diferit de a privi omul și creația.

Evanghelia ne invită să ne dăm seama că avem o „deficiență” în capacitatea noastră de percepție – inițial nu ne dăm seama de această deficiență, deoarece toate celelalte ne par atât de urgente și de logice; deoarece totul pare a se desfășura în mod normal, chiar și atunci când nu avem ochi și urechi pentru Dumnezeu și trăim fără El. Dar este oare adevărat că totul decurge normal când Dumnezeu nu mai este parte a vieților noastre, a lumii noastre? Înainte să mai ridicăm vreo altă întrebare, doresc să vă împărtășesc câte ceva din experiențele întâlnirilor mele cu Episcopi din întreaga lume. Biserica Catolică din Germania se remarcă prin activitățile ei sociale, prin disponibilitatea ei de a ajuta oriunde este nevoie. În timpul vizitelor lor „ad limina”, Episcopii, cel mai recent cei din Africa, amintesc mereu cu recunoștință de generozitatea catolicilor din Germania și îmi cer să le transmit recunoștința lor. Recent, Episcopii din țările baltice mi-au spus cum catolicii germani i-au ajutat foarte mult la reconstrucția bisericilor lor, grav deteriorate după deceniile de guvernare comunistă. Totuși unii Episcopi africani spun: „Dacă vin în Germania și prezint proiecte sociale, deodată toate ușile sunt deschise. Dar dacă vin cu un plan de evanghelizare, sunt primit cu rezerve.” Evident unii oameni consideră că proiectele sociale trebuie rapid puse în practică, în timp ce orice are de-a face cu Dumnezeu ori chiar cu credința catolică este de o importanță limitată sau mai mică. Totuși experiența acelor Episcopi este aceea că evanghelizarea trebuie să fie prima, că Dumnezeul lui Isus Cristos trebuie să fie cunoscut, să se creadă în El și să fie iubit, și că inimile trebuie convertite dacă se dorește înregistrarea de progrese în probleme sociale și începerea reconcilierii, și dacă – de exemplu – se dorește combaterea SIDA înfruntând cu realism cauzele ei mai profunde și dacă se dorește să se acorde bolnavilor asistența plină de iubire de care au nevoie. Problemele sociale și Evanghelia sunt inseparabile. Când dăm oamenilor doar cunoaștere, abilități, competențe tehnice și instrumente, le dăm prea puțin. Mecanismele violenței câștigă teren prea rapid: capacitatea de a distruge și de a ucide devine calea dominantă de câștigare a puterii – o putere care la un moment dat ar trebui să aducă legea, dar care nu va putea niciodată să facă aceasta. Reconcilierea, și un angajament comun la dreptate și pace, se îndepărtează. Criteriile conform căruia tehnologia este pusă în slujba legii și a iubirii nu mai sunt clare; totuși tocmai de aceste criterii depind toate: criterii care nu sunt doar teorii, ci care iluminează inimile și astfel așează rațiunea și acțiunea pe calea cea bună.

Oameni din Africa și Asia admiră curajul nostru științific și tehnic, dar în același timp sunt înspăimântați de o formă de raționalitate care îl exclude total pe Dumnezeu din viziunea omului, ca și cum aceasta ar fi cea mai înaltă formă de rațiune, și una care trebuie impusă inclusiv culturilor lor. Ei nu văd adevărata amenințare pentru identitatea lor din partea credinței creștine, ci din partea disprețului pentru Dumnezeu și a cinismului care consideră batjocorirea celor sfinte ca o exercitare a libertății și care susține utilitatea ca fiind criteriul moral suprem pentru viitorul cercetării științifice. Dragi prieteni, acest cinism nu constituie felul de toleranță și de deschidere culturală pe care le caută popoarele lumii și pe care cu toții le dorim! Toleranța de care avem nevoie urgentă include teama de Dumnezeu – respectul pentru ceea ce alții consideră a fi sacru. Acest respect pentru ceea ce este sfânt pentru alții cere ca noi înșine să învățăm încă o dată teama de Dumnezeu. Acest simț al respectului poate renaște în lumea occidentală doar dacă renaște credința în Dumnezeu, doar dacă Dumnezeu devine încă o dată prezent între noi și în noi.

Noi nu impunem nimănui această credință. Un astfel de prozelitism este contrar creștinismului. Credința se poate dezvolta doar în libertate. Dar apelăm la libertatea oamenilor de a fi deschiși față de Dumnezeu, de a-l căuta, de a-i auzi vocea. Adunați fiind aici, să îi cerem Domnului din toată inima să spună din nou „Effata”, să vindece dificultatea noastră de a auzi prezența, activitatea și cuvântul lui Dumnezeu, și să ne dea văz și auz. Să îi cerem ajutorul pentru a redescoperi rugăciunea, la care El ne invită în liturgie și a cărei formulă esențială ne-a oferit-o în „Tatăl nostru”.

Lumea are nevoie de Dumnezeu. Noi avem nevoie de Dumnezeu. Dar de ce Dumnezeu? În prima lectură, profetul spune unui popor care suferă opresiunea că „Cu judecată răsplătește” (Isaia 35,4). Ne putem imagina cu ușurință ce judecată și-au imaginat oamenii. Dar profetul continuă revelându-le despre ce este vorba: bunătatea vindecătoare a lui Dumnezeu. Explicația definitivă a cuvântului profetului se găsește în Cel care a murit pe Cruce: în Isus, Fiul Dumnezeului întrupat. „Judecata” Lui este crucea: un „nu” violenței și o „iubire până la sfârșit”. Acesta este Dumnezeul de care avem nevoie. Nu dăm dovadă de lipsă de respect față de alte religii și culturi, de lipsă de respect profund pentru credințele lor, când proclamăm tare și răspicat pe Dumnezeul care contrapune violenței propria Sa suferință; Care în fața puterii răului exaltă îndurarea Sa, pentru ca răul să fie îngrădit și învins. Către El ne înălțăm noi acum rugăciunile, pentru ca El să rămână cu noi și să ne ajute să fim martori credibili ai Lui. Amin!

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: Radu Capan
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Catholica.ro
Publicarea în original: 10.09.2006
Publicarea pe acest sit: 10.09.2006
Etichete: , , ,

Lasă un răspuns