Predica Papei la Liturghia de la Freising

Predica Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
la Liturghia din Catedrala Sf. Maria și Sf. Corbinian din Freising
joi, 14 septembrie 2006

Venerabili frați întru episcopat și întru preoție!
Dragi diaconi permanenți!

Aceasta este ultima mea întâlnire înainte să părăsesc draga mea Bavarie și sunt bucuros că ea are loc cu voi, preoții și diaconii permanenți, pietrele vii și alese ale Bisericii. Exprim salutările mele fraterne Cardinalului Friedrich Wetter și recunoștința mea pentru cuvintele calde exprimate în numele celor prezenți. Privind la această măreață Catedrale din Freising îmi revin în memorie atâtea amintiri din anii dinaintea primirii preoției și respectiv din anii exercitării slujirii mele aici. Când mă gândesc la generațiile de credincioși care, din vremea primilor misionari, au dat acestei țări caracterul ei creștin distinct, și care ne-au transmis comoara credinței, din inima mea se înalță o fierbinte rugăciune de mulțumire adresată lui Dumnezeu. De-a lungul istoriei, „Domnul secerișului” nu a permis niciodată ca acestei țări să îi lipsească lucrătorii, acei slujitori ai Cuvântului și ai altarului prin care a dorit să îi hrănească și să îi călăuzească pe strămoșii noștri pe cărările timpului spre patria lor cerească. Astăzi, dragi frați, este rândul nostru să îndeplinim această sarcină și sunt bucuros să fiu cu voi ca Episcop al Romei, îndemnându-vă cu afecțiune să nu deveniți apatici, ci să vă îndepliniți cu încredere slujirea ce v-a fost încredințată.

Tocmai am ascultat lectura biblică aleasă din capitolul nouă al Evangheliei lui Matei (Matei 9,35-38). Ne este prezentată aici o atitudine interioară a lui Isus, foarte importantă pentru noi. Această atitudine marchează de fapt întreaga Sa viață publică. Este exprimată folosind o imagine din agricultură. Cu ochii inimii, Isus vede oamenii adunați în jurul Său ca „seceriș” al Dumnezeului Tată, gata pentru a fi cules. „Secerișul este mare”, spune El (v. 37; cf. Luca 10,2). În Evanghelia după Ioan găsim aceeași imagine în capitolul patru, unde, după conversația pe care a purtat-o cu femeia samariteană, Isus le spune discipolilor: „Ridicați-vă ochii și priviți lanurile că sunt albe pentru seceriș” (v. 35). Cristos vede lumea ca pe „ogorul lui Dumnezeu” (cf. Matei 13,38-43), în care crește un seceriș bogat și este nevoie de lucrători. Ceva similar găsim de asemenea în Evanghelia lui Marcu (4,26-29). Stilul fundamental de abordare pe care îl denotă Isus din aceste diferite pasaje este unul optimist, bazat pe încrederea pe care o are în puterea Tatălui, „Domnul secerișului” (Matei 9,38). Încrederea lui Isus devine pentru noi izvor de speranță, El fiind capabil să privească dincolo de vălul aparențelor la lucrările misterioase și fascinante ale Tatălui. Sămânța Cuvântului lui Dumnezeu aduce mereu rod. Și astfel secerișul lui Dumnezeu tot crește, chiar dacă pentru ochii trupești nu pare a se întâmpla așa.

Viața unui preot și natura reală a vocației și slujirii lui sunt conținute în concepția despre lume revelată nouă de Isus. Această concepție despre lume l-a purtat pe Domnul dintr-un loc într-altul, învățând în sinagogi, predicând vestea cea bună a Împărăției și vindecând bolnavi (cf. Matei 9,35). Asemenea semănătorului din parabolă, El a semănat semințe în aparență cu o generozitate necumpătată, o parte căzând pe drum, altele pe loc pietros sau între spini (cf. Matei 13,3-8). În spatele acestei generozități se află încrederea în puterea Tatălui de a schimba locul pietros sau cu spini în pământ fertil. Fiecare preot trebuie să se lase umplut de aceeași încredere în puterea harului, din moment ce el însuși a fost o bucată de pământ ce a trebuit plivită de semănătorul divin pentru ca sămânța să poată să prindă rădăcini și să crească într-un răspuns matur, răspunsul „Sunt aici” pe care l-am rostit la hirotonirea noastră și îl reînnoim în fiecare zi prin comuniunea cu Cristos în Celebrarea Euharistică. Asimilând treptat sentimentele Învățătorului, preotul va ajunge să aibă și el aceeași atitudine încrezătoare. Pătrunzând tot mai în adânc modul propriu lui Isus de a vedea lucrurile, el învață să vadă toate din jurul său ca fiind „secerișul lui Dumnezeu”, gata să fie strâns în grânarele cerești (cf. Matei 13,30). Harul va fi activ prin el și în consecință el va ajuta la trezirea unor sincere și generoase răspunsuri la chemarea lui Dumnezeu.

Cu toate acestea, trebuie să ținem mereu minte cuvintele textului nostru biblic: „Domnul secerișului” este cel care „trimite” lucrători în secerișul Său. Isus nu le-a dat discipolilor Săi sarcina ce a chema alți voluntari sau de a organiza campanii promoționale cu scopul de a câștiga noi membri; El le-a spus „rugați-vă” lui Dumnezeu. Ce înseamnă aceasta? Ar trebui activitatea noastră vocațională să se limiteze la rugăciune? Desigur nu. „Rugați-vă Domnului secerișului” înseamnă ceva mult mai profund: doar rămânând în comuniune intimă cu Domnul secerișului, trăind, să spune așa, în „inima” Lui plină de iubire și de compasiune pentru omenire, vom putea aduce alți lucrători cu care să lucrăm împreună pentru Împărăția lui Dumnezeu. Grija noastră nu trebuie să fie numărul și eficiența lucrătorilor, ci disponibilitatea și dăruirea de sine. Bobul de grâu aduce roade tocmai atunci când cade în pământ și moare.

Lucrătorii în secerișul lui Dumnezeu sunt cei care merg pe urmele lui Cristos. Aceasta cere detașare de sine și „acordarea” deplină după voia Sa. Nu este o sarcină ușoară, fiind împotriva „forței gravitaționale” din interiorul nostru, care ne conduce spre a fi egoiști. Putem învinge această forță doar dacă ne asumăm itinerarul pascal al morții și învierii. Pe acest drum Isus Cristos nu doar ne-a precedat, dar ne și însoțește, vine cu adevărat spre noi așa după cum cândva s-a îndreptat către Petru când acesta începea să se scufunde după ce a încercat să meargă la Isus pe apă (cf. Matei 14,28-31). Atâta timp cât și-a păstrat privirea asupra lui Isus, el a putut să umble pe apele agitate ale Mării Galileii, rămânând, să spunem așa, în câmpul gravitațional al harului Său. Dar în momentul în care și-a luat ochii de le El, Petru a devenit conștient de violența vântului, s-a speriat și a început să se scufunde. Isus l-a făcut să simtă puterea mâinii Lui salvatoare, ca o anticipare a „salvării” finale și definitive a Apostolului: „învierea” sa de după „scufundarea” trădării. Prin itinerarul pascal, discipolul devine un adevărat mărturisitor al Domnului.

Și care este sarcina unui mărturisitor? În ce constă slujirea lui? Sfântul Augustin a încercat să explice esența slujirii persoanei hirotonite folosind două definiții care au devenit clasice. El descria slujitorul înainte de toate ca „servus Christi” (cf. Sermo Guelf. 9:4; Ep. 130; Ep. 228:2, etc.). Termenul de „slujitor” implică o relație: pentru a fi slujitor trebuie să fi într-o relație cu un stăpân. Descrierea preotului ca „servus Christi” subliniază faptul că viața sa are o „conotație relațională” esențială: cu fiecare fibră a ființei lui, el este în relație cu Cristos. Aceasta nu îi răpește nimic din relația lui cu comunitatea, ci oferă de fapt temelia pentru ea: tocmai ca „slujitor al lui Cristos” este el „în numele Său, slujitor al slujitorilor săi” (titlu la Ep. 217 către Vitale; cf. De pecc. mer. et rem. III; Ep. 130; Sermo Guelf. 32:3, etc.). În virtutea caracterului sacramental primit la hirotonire, el aparține lui Cristos și participă la dăruirea Lui către „trupul” Bisericii. Acest aspect ontologic al slujirii preoțești, creează în el premisele unei forme radicale de slujire, inimaginabilă pentru sfera seculară. Cealaltă definiție a slujitorului hirotonit la care face frecvent referire Augustin este „vox Christi”. El își dezvoltă reflecția pe această temă meditând la figura lui Ioan Botezătorul (cf. Serm. 288; 293:3; Serm. Dolbeau 3, etc.). Înaintemergătorul lui Isus se descria pe sine ca un simplu „glas” trimis să îl proclame pe Cristos care este „Cuvântul”; similar, slujitorul hirotonit, după Augustin, are rolul de a fi „vox Verbi” (cf. Serm. 46:30-32), „praedicator Verbi” (cf. Serm. 71:13/22), „Verbi prolator” (cf. En. in Ps. 134:1; Serm 23:1, etc.). Este o idee care se regăsește frecvent la Augustin; ea evidențiază încă o dată „conotația relațională” a slujitorului: ca „glas”, el se află în relație cu „Cuvântul”, care este Cristos. Măreția și umilința slujirii hirotonite sunt revelate aici. Asemenea lui Ioan Botezătorul, preotul și diaconul sunt doar înaintemergători, slujitori ai Cuvântului. Nu sunt ei cei care sunt în centru, ci Cristos, al cărui „glas” ei trebuie să fie cu întreaga lor existență.

Din această reflecție apare răspunsul la o întrebare pe care nici un păstor de suflete responsabil nu poate să nu și-o pună, în special în contextul actual al scăderii numărului de preoți: cum să păstrezi unitatea interioară în mijlocul activității de slujire, adesea frenetice? Calea spre o soluție la această problemă constă în comuniunea intimă cu Cristos, a cărui mâncare a fost să facă voia Tatălui (cf. Ioan 4,34). Este important ca relația ontologică cu Cristos, primită la hirotonire, să prindă viață în conștiința, și în consecință și în acțiunile sale: tot ceea ce fac, fac în comuniune cu el. Făcându-le sunt unit cu El. Oricât de diverse și, văzute din exterior, opuse ar putea părea activitățile mele, ele sunt unificate la nivelul motivației din spatele lor: este vorba de a fi cu Cristos, acționând ca un instrument în comuniune cu El. De aici izvorăște o nouă viziune despre ascetismului preoțesc. Acesta nu trebuie să fie așezat alături de activitatea pastorală ca o povară în plus, ca o altă sarcină ce îmi îngreunează și mai mult ziua. În acțiune învăț stăpânirea de sine, învăț să îmi dăruiesc viața cu seninătate; în dezamăgire și în eșec învăț renunțarea, învăț să accept durerea, învăț detașarea de mine însumi. În bucuria succesului învăț recunoștința. În administrarea sacramentelor le primesc și eu în interior… Acest ascetism al slujirii, slujirea în sine ca adevăratul ascetism al vieții mele, este fără îndoială un motiv foarte important care necesită însă o constantă reinterpretare interioară a acțiunii.

Chiar dacă preotul caută să își trăiască slujirea ca ascetism și activitatea sacramentală ca întâlnirea personală cu Cristos, el tot va avea nevoie de momente în care să își tragă răsuflarea, pentru ca această spontaneitate interioară să poată devei reală și eficientă. Isus însuși, când discipolii s-au întors din prima lor călătorie misionară, le-a spus: „Veniți voi singuri, într-un loc retras și odihniți-vă puțin” (Marcu 6,31). Generoasa dăruirea de sine pentru ceilalți este imposibilă fără disciplină și fără constanta recuperare a adevăratei interiorități plină de credință. Eficiența activității pastorale depinde în cele din urmă de rugăciune; dacă nu, slujirea devine un activism gol. De aceea timpul petrecut în întâlnirea directă cu Dumnezeu prin rugăciune poate fi pe bună dreptate descris ca prioritatea pastorală prin excelență: este respirația sufletului, fără de care preotul rămâne fără „suflare”, lipsit de „oxigenul” optimismului și bucuriei, de care are nevoie pentru ca să fie trimis, zi de zi, să lucreze în secerișul Domnului. Amin!

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: Radu și Oana Capan
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Catholica.ro
Publicarea în original: 14.09.2006
Publicarea pe acest sit: 14.09.2006
Etichete: , , ,

Lasă un răspuns