Predica Papei la Liturghia de deschidere a Sinodului Episcopilor

Predica Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
la Liturghia de deschidere a Sinodului Episcopilor
duminică, 2 octombrie 2005

Lectura din profetul Isaia și Evanghelia din această zi aduc în fața ochilor noștri una dintre marile imagini ale Sfintei Scripturi: imaginea viei. În Sfânta Scriptură pâinea reprezintă tot ceea ce omul are nevoie pentru viața sa de zi cu zi. Apa dă pământului fertilitate: este darul fundamental, care face posibilă viața. Vinul însă exprimă minunăția creației, ne dă sărbătoarea în care depășim limitele cotidianului: vinul „veselește inima”. Astfel vinul, și cu el via, au devenit imagini și ale darului iubirii, în care putem gusta într-un anumit fel divinul.

Astfel, lectura din profet, pe care tocmai am ascultat-o, începe ca un cântec de iubire: Dumnezeu a creat o vie – o imagine a istoriei sale de iubire față de omenire, a iubirii sale pentru Israel, pe care l-a ales. Primul gând din lecturile de astăzi este deci acesta: omului, creat după chipul Său, Dumnezeu i-a dat capacitatea de a iubi și astfel capacitatea de a-l iubi și pe El, Creatorul său. Prin cântecul iubirii profetului Isaia Dumnezeu dorește să vorbească inimii poporului său – și de asemenea a fiecăruia dintre noi. „Te-am creat după chipul și asemănarea mea”, ne spune. „Eu însumi sunt iubirea, și tu ești imaginea mea în măsura în care în tine strălucește splendoarea iubirii, în măsura în care îmi răspunzi cu iubire”.

Dumnezeu ne așteaptă. El dorește să fie iubit de noi: o asemenea chemare nu ar trebui să ne atingă inimile? Tocmai acum când celebrăm Euharistia, prin care inaugurăm Sinodul despre Euharistie, El vine să ne întâlnească, vine să mă întâlnească. Va găsi un răspuns? Sau se va întâmpla cu noi ca și cu via, despre care Dumnezeu spune în Isaia: „Și avea nădejde că va face struguri, dar ea a făcut aguridă”? Viața noastră creștină nu este adesea mai degrabă oțet decât vin? Autocompătimire, conflict, indiferență?

Cu aceasta am ajuns automat la al doilea gând fundamental din lecturile de astăzi. Ele vorbesc înainte de toate despre bunătatea creației lui Dumnezeu și despre măreția alegerii cu care el ne caută și ne iubește. Vorbesc însă și despre istoria care se desfășoară mai apoi – a eșecului omului. Dumnezeu a plantat vițe alese și totuși au crescut struguri sălbatici. Ce sunt acești struguri sălbatici? Strugurii buni la care Dumnezeu se aștepta – spune profetul – ar consta în dreptate și corectitudine. Strugurii sălbatici sunt în schimb violența, vărsarea de sânge și asuprirea, care îi fac pe oameni să geamă sub jugul nedreptății. În Evanghelie imaginea se schimbă: via produce struguri buni, dar viticultorii i-au păstrat pentru ei. Nu sunt dispuși să îi dea proprietarului. Îi bat și îi ucid pe trimișii lui și îl ucid pe Fiul său.

Motivația lor este simplă: doresc să devină ei înșiși proprietari; iau ceea ce nu le aparține. În Vechiul Testament în prim plan este acuza pentru violarea dreptății sociale, pentru disprețuirea omului de către om. În profunzime se vede însă că, prin disprețul față de Torah, față de legea dată de Dumnezeu, și Dumnezeu însuși este disprețuit; există doar dorința de a se bucura de propria putere. Acest aspect este pe deplin subliniat în parabola lui Isus: viticultorii nu vor să aibă un stăpân – și acești viticultori sunt o oglindă și pentru noi. Noi, oamenii, cărora creația, să spunem așa, ne-a fost încredințată pentru a o administra, o uzurpăm. Vrem să fim noi înșine stăpâni și numai noi. Dorim să stăpânim lumea și însăși viața noastră în mod nelimitat. Dumnezeu ne deranjează. Fie facem din El o simplă frază pioasă, fie îl negăm de tot, scoțându-l din viața publică, pentru a-și pierde astfel orice semnificație. Toleranța care îl admite pe Dumnezeu doar ca opinie particulară, dar îl respinge din domeniul public, din realitatea lumii și a vieții noastre, nu este toleranță ci ipocrizie. Acolo unde omul se face unicul stăpân al lumii și proprietar al lui însuși nu poate să existe dreptate. Acolo poate domina doar arbitrul puterii și al intereselor. Este adevărat, Fiul poate fi scos afară din vie și ucis, pentru a se bucura în mod egoist de roadele pământului. Astfel însă via se transformă în curând într-un teren călcat în picioare de mistrețul din pădure, cum ne spune Psalmul responsorial (cfr Psalmul 79,14).

Ajungem astfel la al treilea element al lecturilor de astăzi. Domnul, în Vechiul ca și în Noul Testament, vestește viei infidele judecata. Judecata pe care Isaia o prevestea s-a realizat în marile războaie și exiluri impuse de asirieni și babilonieni. Judecata vestită de Domnul Isus se referă mai ales la distrugerea Ierusalimului în anul 70. Însă amenințarea judecății ne privește și pe noi, Biserica din Europa, Europa și Occidentul în general. Prin această Evanghelie Domnul ne strigă și în urechile noastre cuvintele adresate în Apocalipsă Bisericii din Efes: „vin la tine curând și voi mișca sfeșnicul tău din locul lui, dacă nu te vei pocăi” (2,5). Și nouă ni se poate lua lumina, și am face bine să lăsăm să răsune în inimile noastre acest avertisment în toată gravitatea sa, strigându-i în același timp Domnului: „Ajută-ne să ne convertim! Dă-ne nouă tuturor harul unei reînnoiri autentice! Nu lăsa ca lumina Ta în mijlocul nostru să se stingă! Întărește credința noastră, speranța noastră și iubirea noastră, ca să putem aduce roade bune!”.

În acest punct se naște în noi întrebarea: „Nu există însă nici o promisiune, nici un cuvânt de mângâiere în lectura și în pagina evanghelică de astăzi? Amenințarea este ultimul cuvânt?” Nu! Promisiunea există, și aceasta constituie cuvântul ultim, esențial. O auzim în versetul de la Aleluia, luat din Evanghelia lui Ioan: „Eu sunt vița, voi sunteți mlădițele. Cel ce rămâne întru Mine și Eu în el, acela aduce roadă multă” (Ioan 15,5). Cu aceste cuvinte ale Domnului, Ioan ne ilustrează sensul ultim, adevărat, al istoriei viei lui Dumnezeu. Dumnezeu nu eșuează. În final El învinge, iubirea învinge. O aluzie la aceasta se găsește deja în parabola viei propusă de Evanghelia de astăzi și în cuvintele care o încheie. Și acolo moartea Fiului nu este sfârșitul istoriei, deși acest lucru nu este spus direct. Isus însă exprimă această moarte printr-o nouă imagine luată din Psalm: „Piatra pe care au nesocotit-o ziditorii, aceasta a ajuns să fie în capul unghiului” (Matei 21,42; Psalm 117,22).

Din moartea Fiului apare viața, se formează un nou edificiu, o nouă vie. El, care la Cana a schimbat apa în vin, a transformat sângele său în vinul iubirii adevărate și astfel transformă vinul în sângele său. În Cenacol a anticipat moartea sa și a transformat-o în darul de sine însuși, într-un act de iubire radicală. Sângele Său este dar, este iubire, și de aceea este adevăratul vin pe care îl aștepta Creatorul. În acest fel Cristos însuși a devenit vie, și această vie aduce întotdeauna roade bune: prezența iubirii Sale pentru noi, care este indestructibilă.

Astfel, aceste cuvinte converg în final în misterul Euharistiei, în care Domnul ne dă pâinea vieții și vinul iubirii Sale și ne invită la sărbătoarea iubirii eterne. Noi celebrăm Euharistia cu conștiința faptului că prețul său a fost moartea Fiului – jertfa vieții sale, care rămâne prezentă în ea. De fiecare dată când mâncăm din această pâine și bem din acest potir, noi vestim moartea Domnului până când El va veni, spune Sfântul Paul (cfr 1Cor 11,26). Știm însă și că din această moarte răsare viața, pentru că Isus a transformat-o într-un gest de jertfire, într-un act de iubire, transformând-o astfel în profunzime: iubirea a învins moartea. În Preasfânta Euharistie El de pe cruce îi atrage pe toți la sine (Ioan 12,32) și ne face să devenim mlădițe ale viei care este El însuși.

Dacă rămânem uniți cu El, vom aduce și noi roade, atunci nu vom mai produce oțetul autosuficienței, a nemulțumirii față de Dumnezeu și față de creația sa, ci vinul bun al bucuriei în Dumnezeu și al iubirii față de aproapele. Să îl rugăm pe Domnul să ne dea harul Său, pentru ca în cele trei săptămâni ale Sinodului pe care îl începem nu doar să spunem lucruri frumoase despre Euharistie, ci mai ales să trăim din puterea sa. Să invocăm acest dar prin mijlocirea Mariei, iubiți Părinți sinodali, pe care vă salut cu atâta afecțiune, împreună cu diversele comunități din care proveniți și pe care le reprezentați, pentru ca docili față de acțiunea Duhului Sfânt să putem ajuta lumea să devină în Cristos și cu Cristos via rodnică a Domnului. Amin.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: Oana Capan
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Catholica.ro
Publicarea în original: 02.10.2005
Publicarea pe acest sit: 02.10.2005
Etichete: ,

Lasă un răspuns