Predica Papei la Liturghia de deschidere a Sinodului

Predica Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
la deschiderea Sinodului Episcopilor dedicat Sfintei Scripturi
Bazilica San Paolo fuori le mura, duminică, 5 octombrie 2008

Venerați frați întru episcopat și în preoție, iubiți frați și surori!

Prima lectură, luată din cartea profetului Isaia, ca și pagina din Evanghelia după Matei, au propus adunării noastre liturgice o imagine alegorică sugestivă din Sfânta Scriptură: imaginea viei, despre care am auzit deja vorbindu-se în duminicile precedente. Pasajele de la începutul relatării evanghelice fac referință la „cântarea viei” pe care-o găsim în Isaia. E vorba despre o cântare care se plasează în contextul de toamnă al culesului viei: o capodoperă mică din poezia ebraică, care trebuia să fie destul de familiară pentru ascultătorii lui Isus și din care, ca și din alte referințe ale profeților (cf. Os 10,1; Ier 2,21; Ez 17,3-10; 19,10-14; Ps 79,9-17), se înțelegea bine că via indica Israelul. Viei sale, poporului pe care și l-a ales, Dumnezeu îi rezervă aceleași îngrijiri pe care un mire credincios le acordă miresei sale (cf. Ez 16,1-14; Ef 5,25-33).

Imaginea viei, împreună cu aceea a nunții, descrie deci planul divin al mântuirii și este ca o alegorie emoționantă a alianței lui Dumnezeu cu poporul său. În Evanghelie, Isus reia cântarea lui Isaia, însă o adaptează la ascultătorii săi și la noua oră a istoriei mântuirii. Accentul nu este atât pe vie cât mai ales pe viticultori, cărora „slujitorii” stăpânului le cer, în numele lui, recolta. Însă slujitorii sunt maltratați și chiar uciși. Cum să nu se ducă gândul la evenimentele poporului ales și la soarta rezervată profeților trimiși de Dumnezeu? La sfârșit, proprietarul viei face și ultima tentativă: îl trimite pe fiul său, convins că măcar de el vor asculta. În schimb, se întâmplă contrariul: viticultorii îl ucid tocmai pentru că este fiul, adică moștenitorul, convinși că astfel pot să intre cu ușurință în stăpânirea viei. De aceea asistăm la un salt de calitate față de acuza de încălcare a dreptății sociale, care reiese din cântarea lui Isaia.

Aici vedem clar că disprețul față de ordinul dat de stăpân se transformă în dispreț față de el: nu este simpla neascultare față de un precept divin, este adevărata și propria respingere a lui Dumnezeu: apare misterul crucii.

Ceea ce denunță pagina evanghelică interpelează modul nostru de a gândi și de a acționa. Nu vorbește numai despre „ora” lui Cristos, despre misterul crucii în acel moment, ci despre prezența crucii în toate timpurile. Interpelează, în mod special, popoarele care au primit vestea evangheliei. Dacă privim istoria, suntem constrânși să constatăm destul de des răceala și răzvrătirea creștinilor incoerenți. Ca urmare a acestui lucru, Dumnezeu, deși nu renunță niciodată la promisiunea sa de mântuire, a trebuit adesea să recurgă la pedeapsă. În acest context, este spontan să ne gândim la prima vestire a evangheliei, din care au apărut comunități creștine inițial înfloritoare, care după aceea au dispărut și astăzi sunt amintite numai în cărțile de istorie. Nu ar putea să se întâmple același lucru în această perioadă a noastră? Națiuni care odinioară erau bogate în credință și în vocații, acum își pierd propria identitate, sub influența vătămătoare și destructivă a unei anumite culturi moderne. Există unii care, hotărând că „Dumnezeu este mort”, se declară „dumnezeu” pe ei înșiși, considerându-se singurii artizani ai propriului destin, proprietari absoluți ai lumii. Debarasându-se de Dumnezeu și nemaiașteptând de la el mântuirea, omul crede că poate să facă ceea ce-i place și că poate să se pună pe el ca singură măsură a lui însuși și a propriei acțiuni. Însă atunci când omul îl elimină pe Dumnezeu din propriul orizont, îl declară pe Dumnezeu „mort”, este într-adevăr mai fericit? Devine într-adevăr mai liber? Atunci când oamenii se proclamă proprietari absoluți ai lor și singurii stăpâni ai creației, pot într-adevăr să construiască o societate în care să domnească libertatea, dreptatea și pacea? Mai degrabă nu se întâmplă – așa cum demonstrează pe larg știrile zilnice – că se extind arbitriul puterii, interesele egoiste, nedreptate și exploatarea, violența în toate exprimările sale? La sfârșit, punctul de sosire este că omul se simte tot mai singur și societatea tot mai dezbinată și confuză.

Însă, în cuvintele lui Isus, este o promisiune: via nu va fi distrusă. În timp ce îi lasă în voia lor pe viticultorii infideli, stăpânul nu se desparte de via sa și o încredințează altor slujitori ai săi fideli. Acest lucru arată că, dacă în unele regiuni credința se ofilește până la stingerea ei, vor exista mereu alte popoare gata s-o primească. Tocmai pentru aceasta Isus, în timp ce citează Psalmul 117 [118]: „Piatra pe care au aruncat-o zidarii a ajuns în capul unghiului” (v. 22), asigură că moartea lui nu va fi înfrângerea lui Dumnezeu. Ucis, el nu va rămâne în mormânt, dimpotrivă, chiar ceea ce va părea să fie o înfrângere totală, va însemna începutul unei victorii definitive. După dureroasa sa pătimire și moarte va urma gloria învierii. Via va continua atunci să producă struguri și va fi dată în arendă de către stăpân „altor viticultori, care-i vor da roadele la timpul cuvenit” (Mt 21,41).

Imaginea viei, cu implicațiile sale morale, doctrinare și spirituale, va reveni în cuvântarea de la Ultima Cină, atunci când, luându-și rămas bun de la apostoli, Domnul va spune: „Eu sunt vița cea adevărată și Tatăl meu este viticultorul. Orice mlădiță care este în mine și nu aduce rod, el o înlătură și oricare aduce rod o curăță ca să aducă și mai mult rod” (In 15,1-2). Așadar, începând de la evenimentul pascal istoria mântuirii va avea o cotitură decisivă și vor fi protagoniști acei „alți viticultori” care, altoiți ca vlăstare alese în Cristos, vița cea adevărată, vor aduce roade îmbelșugate de viață veșnică (cf. Rugăciunea de la început). Între acești „viticultori” suntem și noi, altoiți în Cristos, care a voit să devină el însuși „vița cea adevărată”. Să ne rugăm ca Domnul să ne dea sângele său, pe el însuși, în Euharistie, să ne ajute să „aducem rod” pentru viața cea veșnică și pentru acest timp al nostru.

Mesajul mângâietor pe care-l primim din aceste texte biblice este certitudinea că răul și moartea nu au ultimul cuvânt, ci până la urmă Cristos este cel care învinge. Mereu! Biserica nu încetează să proclame această veste bună, așa cum se întâmplă și astăzi, în această bazilică dedicată apostolului neamurilor, care cel dintâi a răspândit evanghelia în vaste regiuni din Asia Mică și din Europa. Vom reînnoi în mod semnificativ această vestire în timpul celei de-a XII-a Adunări generale obișnuite a Sinodului Episcopilor, care are ca temă: „Cuvântul lui Dumnezeu în viața și în misiunea Bisericii„. Aș vrea să vă salut aici cu afecțiune cordială pe voi toți, venerați părinți sinodali și pe toți cei care luați parte la această întâlnire ca experți, auditori și invitați speciali. De asemenea, sunt bucuros să-i primesc pe delegații fraterni din celelalte Biserici și comunități ecleziale. Către secretarul general al Sinodului Episcopilor și către colaboratorii săi se îndreaptă exprimarea recunoștinței noastre, a tuturor, pentru munca angajantă desfășurată în aceste luni, împreună cu urarea pentru trudele care-i așteaptă în următoarele săptămâni.

Atunci când Dumnezeu vorbește, solicită mereu un răspuns; acțiunea lui de mântuire cere cooperarea umană; iubirea lui așteaptă corespundere. Fie să nu se întâmple niciodată, iubiți frați și surori, ceea ce relatează textul biblic cu privire la vie: „A așteptat să producă struguri, în schimb a produs aguridă” (cf. Is 5,2). Numai cuvântul lui Dumnezeu poate să schimbe în profunzime inima omului, deci este important să intre în intimitate tot mai crescândă cu el fiecare credincios și comunitățile. Adunarea sinodală își va îndrepta atenția spre acest adevăr fundamental pentru viața și misiunea Bisericii. Hrănirea din cuvântul lui Dumnezeu este pentru ea prima și fundamentala misiune. De fapt, dacă vestirea evangheliei constituie motivația ei de a fi și misiunea ei, este indispensabil ca Biserica să cunoască și să trăiască ceea ce vestește, pentru ca predica ei să fie credibilă, în pofida slăbiciunilor și sărăciilor oamenilor care o compun. De asemenea, știm că vestirea cuvântului, la școala lui Cristos, are drept conținut al său împărăția lui Dumnezeu (cf. Mc 1,14-15), însă împărăția lui Dumnezeu este însăși persoana lui Isus, care, cu cuvintele sale și faptele sale, oferă oamenilor din orice perioadă mântuirea. Este interesantă în această privință considerația sfântului Ieronim: „Cel care nu cunoaște Scripturile, nu cunoaște puterea lui Dumnezeu și nici înțelepciunea lui. Necunoașterea Scripturilor înseamnă necunoașterea lui Cristos” (Prolog la comentariul la cartea lui Isaia: PL 24,17).

În acest An Paulin vom auzi cum răsună cu urgență deosebită strigătul apostolului neamurilor: „Vai mie dacă nu vestesc evanghelia” (1Cor 9,16); strigăt care pentru orice creștin devine invitație insistentă de a se pune în slujirea lui Cristos. „Secerișul este mult” (Mt 9,37), repetă și astăzi Învățătorul divin: mulți încă nu l-au întâlnit și sunt în așteptarea primei vestiri a evangheliei sale; alții, deși au primit o formare creștină, s-au ofilit în entuziasm și păstrează numai un contact superficial cu cuvântul lui Dumnezeu; alții s-au îndepărtat de la practicarea credinței și au nevoie de o nouă evanghelizare. Apoi, nu lipsesc persoane de bun simț care-și pun întrebări esențiale cu privire la sensul vieții și al morții, întrebări la care numai Cristos poate să dea răspunsuri mulțumitoare. Deci este indispensabil pentru creștinii din toate continentele să fie gata să răspundă oricui le-ar cere cont despre speranța care este în ei (cf. 1Pt 3,15), vestind cu bucurie cuvântul lui Dumnezeu și trăind evanghelia fără compromisuri.

Venerați și iubiți frați, să ne ajute Domnul să ne întrebăm împreună, în timpul următoarelor săptămâni de lucrări sinodale, despre modul în care să facem tot mai eficace vestirea evangheliei în acest timp al nostru. Simțim cu toții cât de necesar este să punem în centrul vieții noastre cuvântul lui Dumnezeu, să-l primim pe Cristos ca unic Răscumpărător al nostru, ca împărăție a lui Dumnezeu în persoană, pentru a face în așa fel încât lumina lui să lumineze orice loc al omenirii: de la familie la școală, la cultură, la locul de muncă, la timpul liber și la celelalte sectoare ale societății și ale vieții noastre. Participând la celebrarea euharistică, simțim mereu legătura strânsă care există între vestirea cuvântului lui Dumnezeu și jertfa euharistică: este același mister care este oferit pentru contemplația noastră. Iată de ce „Biserica – așa cum scoate în evidență Conciliul al II-lea din Vatican – a venerat întotdeauna dumnezeieștile Scripturi, după cum a venerat și însuși trupul Domnului, neîncetând, mai ales în liturgia sacră, să primească pâinea vieții atât de la masa cuvântului lui Dumnezeu cât și de la aceea a trupului lui Cristos și să o dea credincioșilor”. Pe bună dreptate, Conciliul conclude: „După cum prin frecventarea asiduă a misterului euharistic sporește viața Bisericii, tot astfel se poate spera un nou impuls de viață spirituală dintr-o creștere a venerației față de cuvântul lui Dumnezeu care rămâne în veac” (Dei Verbum, 21.26).

Să ne dea Domnul să ne apropiem cu credință de dubla masă a cuvântului și a trupului și sângelui lui Cristos. Să ne dobândească acest dar preasfânta Maria, care „păstra toate aceste cuvinte, meditându-le în inima ei” (Lc2,19). Ea să ne învețe să ascultăm Scripturile și să le medităm într-un proces interior de maturizare, care să nu despartă niciodată inteligența de inimă. Să vină în ajutorul nostru și sfinții, îndeosebi apostolul Paul, pe care în timpul acestui an îl descoperim tot mai mult ca martor și vestitor neobosit al cuvântului lui Dumnezeu. Amin!

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 05.10.2008
Publicarea pe acest sit: 05.10.2008
Etichete: , ,

Lasă un răspuns