Predica Papei la Liturghia cu preoții, persoanele consacrate și seminariștii polonezi

Predica Sfântului Părinte Papa Francisc
la Liturghia cu preoții, persoanele consacrate
și seminariștii polonezi, Sanctuarul Ioan Paul al II-lea,
Cracovia, sâmbătă, 30 iulie 2016

Textul din Evanghelie pe care l-am ascultat (cf. In 20,19-31) ne vorbește despre un loc, despre un discipol și despre o carte.

Locul este cel în care se aflau discipolii în seara de Paști: despre el se spune numai că ușile erau încuiate (cf. v. 19). După opt zile, discipolii se aflau iarăși în casa aceea și ușile erau tot încuiate (cf. v. 26). Isus intră, se pune în mijloc și aduce pacea sa, pe Duhul Sfânt și iertarea păcatelor: într-un cuvânt, milostivirea lui Dumnezeu. Înăuntrul acestui loc închis răsună puternic invitația pe care Isus o adresează discipolilor săi: „După cum m-a trimis pe mine Tatăl, vă trimit și eu pe voi” (v. 21).

Isus trimite. El dorește, încă de la început, ca Biserica să fie în ieșire, să meargă în lume. Și vrea ca să facă asta așa cum El însuși a făcut, cum El a fost trimis în lume de Tatăl: nu ca puternic, ci în condiția de slujitor (cf. Fil 2,7), nu „pentru a fi slujit, ci pentru a sluji” (Mc 10,45) și pentru a aduce vestea cea bună (cf. Lc 4,18); tot așa și ai săi sunt trimiși, în orice timp. Uimește contrastul: în timp ce discipolii încuiau ușile de teamă, Isus îi trimite în misiune; vrea ca ei să deschidă ușile și să iasă ca să răspândească iertarea și pacea lui Dumnezeu, cu puterea Duhului Sfânt.

Această chemare este și pentru noi. Cum să nu simțim aici ecoul marii invitații a sfântului Ioan Paul al II-lea: „Deschideți porțile!”? Totuși, în viața noastră de preoți și consacrați poate să fie adesea ispita de a rămâne un pic închiși, de teamă sau din comoditate, în noi înșine și în locurile noastre. Direcția pe care Isus ne-o indică este însă cu sens unic: să ieșim din noi înșine. Este o călătorie fără bilet de întoarcere. Este vorba de a face un exod din eu-l nostru, de a pierde viața pentru El (cf. Mc 8,35), urmând calea dăruirii de sine. Pe de altă parte, lui Isus nu-i plac drumurile parcurse pe jumătate, porțile lăsate întredeschise, viețile cu dublă linie. Cere să pornim la drum lejeri, să ieșim renunțând la propriile siguranțe, tari numai în El.

Cu alte cuvinte, viața discipolilor săi cei mai apropiați, așa cum suntem chemați să fim, este făcută din iubire concretă, adică din slujire și disponibilitate; este o viață în care nu există spații închise și proprietăți private pentru propriile comodități – cel puțin nu trebuie să existe. Cel care a ales să-i conformeze toată existența cu Isus nu mai alege propriile locuri, ci merge acolo unde este trimis; gata să răspundă celui care-l cheamă, nu mai alege nici propriile timpuri. Casa în care locuiește nu-i aparține, pentru că Biserica și lumea sunt locurile deschise ale misiunii sale. Comoara sa este să-l pună pe Domnul în mijlocul vieții, fără a căuta altceva pentru sine. Astfel alungă situațiile satisfăcătoare care l-ar pune în centru, nu se ridică pe piedestalele șubrede ale puterilor lumii și nu se aranjează în comoditățile care moleșesc evanghelizarea; nu irosește timp pentru a proiecta un viitor sigur și bine retribuit, pentru a nu risca să devină izolat și sumbru, închis între pereții înguști ai unui egoism fără speranță și fără bucurie. Bucuros în Domnul, nu se mulțumește cu o viață mediocră, ci arde de dorința de a mărturisi și de a ajunge la alții; îi place să riște și iese, nu constrâns de parcursuri deja trasate, ci deschis și fidel față de rutele indicate de Duhul: contrar vegetării, se bucură să evanghelizeze.

În al doilea rând, în Evanghelia de astăzi reiese figura unicului discipol nominalizat, Toma. În îndoiala sa și în dorința sa puternică de a înțelege, acest discipol, chiar destul de încăpățânat, un pic se aseamănă cu noi și ne este chiar simpatic. Fără să știe, el ne oferă un mare cadou: ne duce mai aproape de Dumnezeu, pentru că Dumnezeu nu se ascunde de cel care-l caută. Isus îi arată rănile sale glorioase, îl cheamă să atingă cu mâna duioșia infinită a lui Dumnezeu, semnele vii a ceea ce a pătimit din iubire față de oameni.

Pentru noi discipolii este atât de important să punem umanitatea noastră în contact cu carnea Domnului, adică să-i ducem Lui, cu încredere și cu sinceritate totală, până la capăt, ceea ce suntem. Isus, așa cum a spus sfintei Faustina, este bucuros ca să-i vorbim despre toate, nu se plictisește de viețile noastre pe care deja le cunoaște, așteaptă împărtășirea noastră, chiar și povestirea zilelor noastre (cf. Jurnal, 6 septembrie 1937). Așa se caută Dumnezeu, într-o rugăciune care este transparentă și nu uită să destăinuiască și să încredințeze mizeriile, trudele și rezistențele. Inima lui Isus este cucerită de deschiderea sinceră, de inimi care știu să recunoască și să plângă propriile slăbiciuni, încrezători că tocmai acolo va acționa milostivirea divină. Ce anume ne cere Isus? El dorește inimi cu adevărat consacrate, care trăiesc din iertarea primită de la El, pentru a o revărsa cu compasiune asupra fraților. Isus caută inimi deschise și duioase față de cei slabi, niciodată împietrite; inimi docile și transparente, care nu disimulează în fața celui care are în Biserică misiunea de a orienta drumul. Discipolul nu ezită să-și pună întrebări, are curajul să îndure îndoiala și s-o ducă Domnului, formatorilor și superiorilor, fără calcule și reticențe. Discipolul fidel realizează un discernământ vigilent și constant, știind că inima trebuie educată în fiecare zi, pornind de la afecte, pentru a alunga orice duplicitate în atitudini și în viață.

Apostolul Toma, la sfârșitul căutării pasionate, nu numai că a ajuns să creadă în înviere, ci a găsit în Isus totul vieții, pe Domnul său; i-a spus: „Domnul meu, Dumnezeul meu” (v. 28). Ne va face bine, astăzi și în fiecare zi, să ne rugăm cu aceste cuvinte splendide, cu care să-i spunem: ești unicul meu bine, calea drumului meu, inima vieții mele, totul meu.

În ultimul verset pe care l-am ascultat se vorbește, în sfârșit, despre o carte: este Evanghelia, în care n-au fost scris multele alte semne săvârșite de Isus (v. 30). După marele semn al milostivirii sale, am putea înțelege, n-a mai fost necesar să se adauge altceva. Însă există încă o provocare, există spațiu pentru semnele săvârșite de noi, care l-am primit pe Duhul iubirii și suntem chemați să răspândim milostivirea. S-ar putea spune că Evanghelia, cartea vie a milostivirii lui Dumnezeu, care trebuie citită și recitită încontinuu, mai are pagini albe la sfârșit: rămâne o carte deschisă, pe care suntem chemați s-o scriem cu același stil, adică săvârșind fapte de milostivire. Vă întreb, iubiți frați și surori: paginile cărții fiecăruia dintre voi, cum sunt? Sunt scrise în fiecare zi? Sunt scrise un pic da și un pic nu? Sunt în alb? Să ne ajute în asta Maica lui Dumnezeu: ea, care a primit pe deplin Cuvântul lui Dumnezeu în viață (cf. Lc 8,20-21), să ne dea harul de a fi scriitori vii ai Evangheliei; Mama milostivirii să ne învețe să ne îngrijim concret de rănile lui Isus în frații noștri și în surorile noastre care sunt în nevoie, de cei de aproape ca și de cei de departe, de bolnav ca și de migrant, pentru că slujindu-l pe cel care suferă se cinstește carnea lui Cristos. Fecioara Maria să ne ajute să ne dedicăm până la capăt pentru binele fraților încredințați nouă și să ne luăm asupră-ne unii pe alții, ca adevărați frați și surori în comuniunea Bisericii, sfânta noastră Mamă.

Iubiți frați și surori, fiecare dintre noi păstrează în inimă o pagină foarte personală a cărții milostivirii lui Dumnezeu: este istoria chemării noastre, glasul iubirii care a atras și a transformat viața noastră, făcându-ne să lăsăm toate după Cuvânt și să-l urmăm (cf. Lc 5,11). Să reînsuflețim astăzi, cu recunoștință, amintirea chemării sale, mai puternică decât orice rezistență și trudă. Continuând celebrarea euharistică, centru al vieții noastre, să-i mulțumim Domnului, pentru că a intrat prin ușile noastre încuiate cu milostivirea sa; pentru că, precum pe Toma, ne-a chemat pe nume; pentru că ne dă harul de a continua să scriem Evanghelia sa de iubire.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 30.07.2016
Publicarea pe acest sit: 30.07.2016
Etichete: , ,

Comments are closed