Predica Papei la Liturghia cu patru canonizări

Predica Sfântului Părinte Papa Francisc
la Liturghia cu patru canonizări
duminică, 18 octombrie 2015

Lecturile biblice ne prezintă astăzi tema slujirii și ne cheamă să-l urmăm pe Isus pe calea umilinței și a crucii.

Profetul Isaia schițează figura Slujitorului lui Jahwé (53,10-11) și misiunea sa de mântuire. Este vorba de un personaj care nu se laudă cu genealogii ilustre, este disprețuit, evitat de toți, expert în suferință. Unul căruia nu i se atribuie acțiuni grandioase, nici discursuri celebre, dar care duce la împlinire planul lui Dumnezeu printr-o prezență umilă și tăcută și prin propria pătimire. De fapt, misiunea sa se realizează prin suferința, care îi permite să-i înțeleagă pe suferinzi, să poarte povara păcatelor altuia și să le ispășească. Marginalizarea și suferința Slujitorului Domnului, prelungite până la moarte, se revelează rodnice, până acolo încât răscumpără și mântuiește mulțimile.

Isus este Slujitorul Domnului: viața sa și moartea sa, în întregime în forma slujirii (cf. Fil 2,7), au fost cauza mântuirii noastre și a reconcilierii omenirii cu Dumnezeu. Kerigma, inima Evangheliei, atestă că în moartea și învierea sa s-au împlinit profețiile Slujitorului Domnului. Relatarea sfântului Marcu descrie scena lui Isus în discuție cu discipolii Iacob și Ioan, care – sprijiniți de mamă – voiau să șadă la dreapta sa și la stânga sa în împărăția lui Dumnezeu (cf. Mc 10,37), revendicând locuri de onoare, după o proprie viziune ierarhică despre împărăția însăși. Perspectiva în care se mișcă rezultă și mai poluată de vise de realizare pământească. Atunci Isus dă un prim „zdruncin” acelor convingeri ale discipolilor săi numind drumul său pe acest pământ: „Potirul pe care-l beau eu îl veți bea… Însă a sta la dreapta sau la stânga mea nu eu trebuie să dau, ci este pentru cei cărora le-a fost pregătit” (v. 39-40). Cu imaginea potirului, El asigură celor doi posibilitatea de a fi asociați până la capăt la destinul său de suferință, totuși fără a garanta locurile de onoare râvnite. Răspunsul său este o invitație de a-l urma pe calea iubirii și a slujirii, respingând tentația lumească de a fi primul și de a porunci asupra altora.

În fața oamenilor care se agită pentru a obține puterea și succesul, pentru a fi văzuți, în fața oamenilor care vor să fie recunoscute propriile merite, propriile lucrări, discipolii sunt chemați să facă contrariul. De aceea îi avertizează: „Voi știți că cei care sunt considerați conducători ai popoarelor le domină și cei mari dintre ei își fac simțită puterea asupra lor. Dar între voi să nu fie așa! Dimpotrivă, cine vrea să devină mare între voi să fie sclavul vostru și cine vrea să fie primul între voi să fie servitorul tuturor!” (v. 42-44). Cu aceste cuvinte indică slujirea ca stil al autorității în comunitatea creștină. Cine îi slujește pe ceilalți și este realmente fără prestigiu exercită adevărata autoritate în Biserică. Isus ne invită să schimbăm mentalitatea și să trecem de la dorința de putere la bucuria de a dispare și a sluji; să dezrădăcinăm instinctul dominării asupra altora și să exercităm virtutea umilinței.

Și după ce a prezentat un model care nu trebuie imitat, se oferă pe sine însuși ca ideal la care ei să facă referință. În atitudinea Învățătorului comunitatea va găsi motivația noii perspective de viață: „Pentru că nici Fiul Omului n-a venit ca să fie slujit, ci ca să slujească și să-și dea viața ca răscumpărare pentru mulți” (v. 45). În tradiția biblică Fiul Omului este cel care primește de la Dumnezeu „puterea, gloria și domnia” (Dan 7,14). Isus umple de sens nou această imagine și precizează că El are puterea deoarece este slujitor, gloria deoarece este capabil de înjosire, autoritatea regală deoarece este disponibil la dăruirea totală a vieții. De fapt, cu pătimirea și moartea sa El cucerește ultimul loc, ajunge la maximul de măreție în slujire și dăruiește asta Bisericii sale.

Există incompatibilitate între un mod de a concepe puterea după criterii lumești și slujirea umilă care ar trebui să caracterizeze autoritatea după învățătura și exemplul lui Isus. Incompatibilitate între ambiții, arivisme și urmarea lui Cristos; incompatibilitate între onoruri, succes, faimă, triumfuri pământești și logica lui Cristos răstignit. Există în schimb compatibilitate între Isus „expert în pătimire” și suferința noastră. Ne amintește asta Scrisoarea către Evrei, care-l prezintă pe Cristos ca marele preot care împărtășește în toate condiția noastră umană, cu excepția păcatului: „Căci nu avem un mare preot care să nu poată suferi împreună cu noi în slăbiciunile noastre, ci unul care a fost încercat în toate asemenea nouă, în afară de păcat” (4,15). Isus exercită în mod esențial o preoție de milostivire și de compasiune. El a trăit experiența directă a dificultăților noastre, cunoaște din interior condiția noastră umană; faptul că nu a experimentat păcatul nu-l împiedică să-i înțeleagă pe păcătoși. Gloria sa nu este aceea a ambiției sau a setei de dominare, ci este gloria de a-i iubi pe oameni, a asuma și a împărtăși slăbiciunea lor și a le oferi harul care vindecă, a-i însoți cu tandrețe infinită, a-i însoți în drumul lor chinuit.

Fiecare dintre noi, ca botezat, participă prin propria parte la preoția lui Cristos; credincioșii laici la preoția comună, preoții la preoția ministerială. De aceea, toți putem primi caritatea care provine din Inima sa deschisă, fie față de noi înșine fie pentru alții: devenind „canale” ale iubirii sale, ale compasiunii sale, în special față de cei care sunt în durere, în angoasă, în descurajare și în singurătate.

Cei care astăzi au fost proclamați sfinți, au slujit constant cu umilință și caritate extraordinare pe frați, imitându-l astfel pe Învățătorul divin. Sfântul Vincenzo Grossi a fost paroh zelos, mereu atent la nevoile oamenilor săi, în special la fragilitățile tinerilor. Pentru toți a frânt cu ardoare pâinea Cuvântului și a devenit samariteanul milostiv pentru cei mai nevoiași.

Sfânta Maria a Neprihănitei Zămisliri, luând din izvoarele rugăciunii și contemplației, a trăit personal cu mare umilință slujirea față de cei din urmă, cu o atenție deosebită față de copiii săracilor și față de bolnavi.

Sfinții soți Ludovic Martin și Maria Azelia Guérin au trăit slujirea creștină în familie, construind zi de zi un loc plin de credință și de iubire; și în acest climat au răsărit vocațiile fiicelor, între care sfânta Tereza a Pruncului Isus.

Mărturia luminoasă a acestor noi sfinți ne stimulează să perseverăm pe calea slujirii bucuroase față de frați, încrezându-ne în ajutorul lui Dumnezeu și în ocrotirea maternă a Mariei. Din cer acum să vegheze asupra noastră și să ne susțină cu mijlocirea lor puternică.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 18.10.2015
Publicarea pe acest sit: 18.10.2015
Etichete: ,

Lasă un răspuns