Predica Papei la Liturghia cu participarea Patriarhului Teoctist

Predica Sfântului Părinte Papa Ioan Paul al II-lea
la Liturghia celebrată în prezența Patriarhului Teoctist

1. „Lui Dumnezeu și Tatălui nostru, slavă în vecii vecilor” (Filipeni 4,20).

Astfel se încheie fragmentul Scrisorii către Filipeni proclamat cu puțin înainte. Această scriere a apostolului Paul este pătrunsă de o intensă bucurie. Aceeași bucurie copleșește astăzi inima Episcopului Romei datorită plăcutei vizită a iubitului Frate, Preafericitul Părinte Teoctist, Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, și datorită faptului de a fi putut asculta împreună Vestea cea Bună.

Vă salut cu frățească afecțiune, Preafericite, și pe colaboratorii dumneavoastră. Gândul meu pornit din inimă se extinde la membrii Sfântului Sinod, la clerul și credincioșii Bisericii Ortodoxe din România, care și-au deschis larg brațele și inima cu ocazia vizitei mele la București, din primăvara anului 1999.

2. Am ascultat cu mare atenție inspiratele dumneavoastră reflecții, care vibrează de vie năzuință spre deplina comuniune a Bisericilor noastre. Am perceput în ele o încurajatoare sintonie de sentimente și de dorințe de a împlini porunca pe care Cristos a încredințat-o ucenicilor săi la Cina cea de Taină: „Ut omnes unum sint – ca toți să fie una” (Ioan 17,21).

Preafericite Părinte, sunt bucuros să pot celebra în prezența dumneavoastră această Sfântă Liturghie, mister al credinței noastre, și să ne rugăm împreună Domnului pentru pacea în lume și în Sfânta Biserică. Suntem împreună, în acest loc, martori ai drumului comun parcurs pentru reapropierea Bisericii Catolice și a Bisericii Ortodoxe din România. Îl preamăresc pe Domnul pentru tot ce ne-a dat deja în acest pelerinaj al nostru de comuniune. Îl implor să ne dea harul de a duce la îndeplinire ceea ce a suscitat în noi, în sprijinul angajării spre deplina comuniune.

3. „Iată, am pregătit ospățul meu; toate sunt gata, veniți la nuntă!” (cfr. Matei 22,4)

În pagina evanghelică, proclamată mai devreme în limbile latină și română, parcă respirând, să spunem așa, „cu doi plămâni”, a răsunat invitația la nunta împărătească. Suntem cu toții invitați. Chemarea Tatălui milostiv și credincios constituie însuși nucleul Revelației divine și, în mod special, al Evangheliei. Toți suntem chemați, chemați pe nume.

„Veniți!” Domnul ne-a chemat să facem parte din Biserica Sa, una, sfântă, catolică și apostolică. Prin intermediul Botezului unic am fost încorporați în Trupul unic al lui Cristos. Răspunsul nostru însă a fost oare mereu un „da” necondiționat? Nu am respins, din păcate, uneori invitația? Nu am rupt oare cămașa fără cusătură a Domnului, îndepărtându-ne unii de alții? Da! Această diviziune a noastră reciprocă este contrară voinței sale.

Să nu ni se aplice cumva și nouă această aspră judecată: „Nunta este gata, dar cei poftiți n-au fost vrednici” (Matei 22,8 ). Într-o zi ni se va cere să dăm socoteală de ceea am făcut pentru unitatea creștinilor.

4. În bunăvoința sa față de noi cei păcătoși, Dumnezeu ne-a dat în aceste timpuri din urmă să ne apropiem mai mult, prin rugăciune, prin cuvânt și fapte, de plinătatea unității voite de Isus pentru ucenicii săi (cfr. Unitatis redintegratio, nr. 1). A crescut în noi conștiința că suntem invitați împreună la nunta împărătească. Cristos ne-a lăsat ca moștenire, în ajunul Pătimirii sale, memorialul viu al morții și învierii sale, în care sub chipul pâinii și al vinului, ne dăruiește Trupul și Sângele său. După cum a reafirmat Conciliul Vatican II, Euharistia este izvorul și culmea întregii vieți creștine (cfr. Const. Sacrosanctum Concilium, nr. 10), centrul de iradiere a Comunității ecleziale (cfr. Decr. Christus Dominus, nr. 30).

Biserica Catolică și Bisericile Ortodoxe, celebrând potrivit tradițiilor lor adevărata Euharistie, trăiesc, încă de pe acum, într-o comuniune profundă, deși nu deplină. Fie să vină cât mai curând ziua binecuvântată în care vom putea trăi cu adevărat, în plinătatea ei, comuniunea noastră desăvârșită. În această zi, invitația Evangheliei ne este adresată în chip deosebit nouă. Să ne ferească Dumnezeu să facem ca cei care „s-au dus, unul la țarina sa, altul la neguțătoria lui” (Matei 22,5).

5. În parabola evanghelică Împăratul l-a întrebat pe unul dintre comeseni: „Prietene, cum ai intrat aici fără haină de nuntă?” (Matei 22, 12). Aceste cuvinte ni se adresează și nouă. Ne amintesc că trebuie să ne pregătim pentru nunta împărătească, îmbrăcându-ne în Domnul Isus Cristos (cfr. Romani 13,14; Galateni 3,27).

Participarea la Euharistie presupune convertirea la o viață nouă. Și participarea comună, deplina comuniune, presupune convertirea. Nu există ecumenism adevărat fără convertire interioară și reînnoire a minții (cfr. Unitatis redintegratio, nr. 6-7), fără depășirea prejudecăților, a suspiciunilor; fără eliminarea cuvintelor, judecăților, faptelor care nu oglindesc cu echitate și adevăr condiția de frați separați; fără voința de a ajunge la stimarea celuilalt, la instaurarea unei prietenii reciproce, la nutrirea unei iubiri fraterne.

Pentru a ajunge la deplina comuniune, trebuie să depășim cu curaj orice formă de lenevie și de îngustime a inimii (cfr. Novo millennio ineunte, nr. 48). Trebuie să cultivăm spiritualitatea comuniunii, care înseamnă capacitate „de a simți fratele de credință ca unul care-mi aparține, pentru a ști să împărtășești cu el bucuriile și suferințele lui, pentru a-i intui dorințele și a avea grijă de nevoile sale, pentru a-i oferi o adevărată și profundă prietenie” (idem, nr. 43). Trebuie să alimentăm necontenit pasiunea pentru Unitate.

Preafericitul Părinte a subliniat în mod oportun faptul că în Europa și în lume, în mare parte secularizate, apare o îngrijorătoare criză spirituală. Cu atât mai urgentă devine astfel mărturia comună a creștinilor.

6. Preaiubiți frați și surori! Încredințez Domnului aceste reflecții, care capătă astăzi o semnificație deosebită. La această Liturghie sunt prezenți de fapt împreună Succesorul lui Petru, Episcop al Romei, și Patriarhul ortodox al României. Amândoi suntem martori ai voinței tot mai mari de unitate și de comuniune a Bisericilor noastre. Amândoi, cunoscând dificultățile persistente, avem totuși încrederea că exemplul noastră își va găsi un ecou profund în orice loc unde catolici și ortodocși trăiesc alături unii de alții. Fie ca din această mărturie a noastră să se poată alimenta dorința de a recunoaște în celălalt un frate și de a ne împăca cu el. Iată prima condiție indispensabilă pentru a ne apropia, împreună, de unica Masă a Domnului.

Să invocăm, de aceea, Duhul unității și iubirii, precum și mijlocirea Preasfintei Maria, Mama Bisericii.

7. Doresc, în final, să trimit un afectuos salut poporului român și tuturor celor ce fac parte din el. Nu voi putea uita niciodată istorica vizită pe care Providența divină mi-a permis să o fac acum trei ani la București. Primirea ce mi-a fost rezervată, climatul și sentimentele profunde, fervoarea și entuziasmul spiritual, așteptările oamenilor, în special ale tinerilor, și cuvintele de speranță: toate îmi rămân imprimate în suflet. Îi mulțumesc lui Dumnezeu că pot acum, într-un fel, să răspund amabilității cu care am fost atunci primit.

Preafericite, întorcându-vă în patrie, asigurați că România, pământ roditor de bine, pe care tradiția o numește cu frumosul titlu de „Grădină a Maicii Domnului”, este în inima Episcopului Romei. Asigurați că Papa se roagă în fiecare zi pentru iubitul popor român. Dumnezeu să binecuvânteze mereu România!

Papa Ioan Paul al II-lea
Vatican, duminică, 13 octombrie 2002

Autor: Papa Ioan Paul al II-lea
Traducător: Mons. Anton Lucaci
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Catholica.ro
Publicarea în original: 13.10.2002
Publicarea pe acest sit: 13.10.2002
Etichete: , ,

Lasă un răspuns