Predica Papei la Liturghia cu noii Cardinali

Predica Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
la Liturghia concelebrată cu noii Cardinali
Bazilica San Pietro, 21 noiembrie 2010

Iubiți Cardinali,
Venerați frați în episcopat și preoție,
Dragi frați și surori,

În solemnitatea lui Cristos Regele universului, avem bucuria să ne adunăm în jurul altarului Domnului împreună cu cei 24 noi Cardinali, pe care ieri i-am adăugat Colegiului Cardinalilor. Lor, înainte de toate, le adresez salutul meu cordial, pe care îl extind celorlalți purpurați și tuturor prelaților prezenți; la fel și distinselor autorități, ambasadorilor, preoților, persoanelor consacrate și tuturor credincioșilor, veniți din diferite părți ale lumii pentru această ocazie fericită, care îmbracă un caracter puternic de universalitate.

Mulți dintre voi au observat că și precedentul consistoriu public pentru crearea de Cardinali, care a avut loc în noiembrie 2007, a fost celebrat în vigilia solemnității lui Cristos Rege. Au trecut trei ani și, așadar, în conformitate cu ciclul liturgic duminical, Cuvântul lui Dumnezeu ne vine în întâmpinare prin aceleași lecturi biblice, proprii acestei festivități importante. Ea se găsește în ultima duminică a anului liturgic și ne prezintă, la sfârșitul itinerariului de credință, chipul regal al lui Cristos, ca și Pantocratorul din absida unei biserici vechi. Această coincidență ne invită să medităm în mod profund asupra ministerului Episcopului Romei și asupra celui, legat de el, al Cardinalilor, în lumina Regalității unice a lui Isus, Domnul nostru.

Prima slujire a Succesorului lui Petru este aceea a credinței. În Noul Testament, Petru devine „piatra” Bisericii ca și purtător al Crezului: acel „noi” al Bisericii începe cu numele celui care a mărturisit pentru prima dată credința în Cristos, începe cu credința sa; o credință la început imatură și încă „prea umană”, dar apoi, după Paști, matură și capabilă să îl urmeze pe Cristos până la dăruirea de sine; matură în a crede că Isus este cu adevărat Regele; căci este [Rege] tocmai pentru că a rămas pe cruce, și în acel fel și-a dat viața pentru păcătoși. În Evanghelie se vede că toți îi cer lui Isus să coboare de pe cruce. Își bat joc de El, dar este și un fel de a se scuza, ca și cum ar spune: nu este vina noastră dacă Tu ești acolo pe cruce; este numai vina Ta, pentru că dacă ai fi cu adevărat Fiul lui Dumnezeu, Regele Iudeilor, nu ai rămâne acolo, ci te-ai salva coborând de pe acel eșafod rușinos. Deci, dacă rămâi acolo, aceasta înseamnă că Tu ești vinovat și noi avem dreptate.

Drama care se desfășoară sub crucea lui Isus este o dramă universală; îi privește pe toți oamenii în fața lui Dumnezeu care se revelează așa cum este, adică Iubire. În Isus răstignit divinitatea este desfigurată, dezbrăcată de orice mărire vizibilă, dar este prezentă și reală. Numai credința știe să o recunoască: credința Mariei, care unește în inima sa și această ultimă bucată a mozaicului vieții Fiului ei; ea nu vede încă totul, dar continuă să aibă încredere în Dumnezeu, repetând încă o dată cu aceeași abandonare „Iată roaba Domnului” (Luca 1,38). Apoi este credința tâlharului cel bun: o credință de abia schițată, dar suficientă să îi asigure mântuirea: „Astăzi vei fi cu Mine în paradis”. Decisiv este acel „cu Mine”. Da, acesta îl salvează. Desigur, tâlharul cel bun este pe cruce ca și Isus, dar mai ales este pe cruce cu Isus. Și spre deosebire de celălalt răufăcător, și de toți ceilalți care își bat joc, nu îi cere lui Isus să coboare de pe cruce și nici să îl facă pe el să coboare. Îi spune în schimb: „Adu-ți aminte de mine când vei veni întru împărăția Ta”. Îl vede pe cruce, desfigurat, de nerecunoscut, și totuși i se încredințează Lui ca unui rege, mai mult, ca Regelui. Tâlharul cel bun crede ceea ce este scris pe acea tăbliță deasupra capului lui Isus – „Regele Iudeilor”: crede, și se încredințează Lui. Prin aceasta este deja, imediat, în acel „astăzi” al lui Dumnezeu, în paradis, pentru că paradisul este acesta: a fi cu Isus, a fi cu Dumnezeu.

Iată așadar, iubiți frați, că reiese clar primul și fundamentalul mesaj pe care Cuvântul lui Dumnezeu ni-l spune astăzi nouă: mie, Succesorul lui Petru, și vouă, Cardinalilor. Ne cheamă să stăm cu Isus, precum Maria, și să nu îi cerem să coboare de pe cruce, ci să rămânem cu El. Și aceasta, datorită ministerului nostru, trebuie să o facem nu numai pentru noi înșine, ci pentru întreaga Biserică, pentru întreg poporul lui Dumnezeu. Știm din Evanghelii că crucea a fost punctul critic al credinței lui Simon Petru și a celorlalți Apostoli. Este clar și nu putea să fie altfel: erau oameni și gândeau „ca oamenii”; nu puteau să tolereze ideea unui Mesia răstignit. „Convertirea” lui Petru se realizează pe deplin când renunță la a dori „să îl salveze” pe Isus și acceptă să fie salvat de El. Renunță la a vrea să îl salveze pe Isus de pe cruce și acceptă să fie salvat de crucea Sa.

M-am rugat pentru tine, să nu piară credința ta. Și tu, oarecând întorcându-te, întărește pe frații tăi” (Luca 22,32), spune Domnul. Ministerul lui Petru constă în întregime în credința sa, o credință pe care Isus o recunoaște imediat, încă de la început, ca genuină, ca dar al Tatălui ceresc; dar o credință care trebuie să treacă prin scandalul crucii, pentru a deveni autentică, cu adevărat „creștină”, pentru a deveni „piatra” pe care Isus să poată construi Biserica Sa. Participarea la domnia lui Cristos se verifică în mod concret numai în participarea la umilirea Sa, la Cruce. Și ministerul meu, iubiți frați, și în consecință și al vostru, constă în întregime în credință. Isus poate să construiască pe noi Biserica Sa în măsura în care găsește în noi acea credință adevărată, pascală, acea credință care nu dorește să îl facă pe Isus să coboare de pe Cruce, ci se încredințează Lui pe Cruce. În acest sens, locul autentic al Vicarului lui Cristos este Crucea, a persista în ascultarea Crucii.

Este dificil acest minister, pentru că nu se aliniază la felul de a gândi al oamenilor – la acea logică naturală care pe de altă parte rămâne întotdeauna activă chiar și în noi înșine. Dar aceasta este și rămâne întotdeauna prima noastră slujire, slujirea credinței, care transformă întreaga viață: a crede că Isus este Dumnezeu, că este Regele tocmai pentru că a ajuns până la acel punct, pentru că ne-a iubit până la sfârșit. Și această regalitate paradoxală trebuie să o mărturisim și să o vestim așa cum a făcut El, Regele, adică urmând aceeași cale a Sa și făcând efortul să adoptăm aceeași logică a Lui, logica smereniei și a slujirii, a bobului de grâu care moare pentru a aduce rod. Papa și Cardinalii sunt chemați să fie în mod profund uniți înainte de toate în aceasta: toți împreună, sub conducerea Succesorului lui Petru, trebuie să rămână în domnia lui Cristos, gândind și acționând după logica Crucii – și acest lucru nu este niciodată ușor. În aceasta trebuie să fim uniți, și suntem, pentru că știm că nu ne unește o idee, o strategie, ci iubirea lui Cristos și Spiritul Său Sfânt. Eficacitatea slujirii noastre pentru Biserică, Mireasa lui Cristos, depinde în mod esențial de aceasta, de fidelitatea noastră față de regalitatea divină a Iubirii răstignite. Pentru aceasta, pe inelul pe care vi-l dau, sigiliu al legământului vostru nupțial cu Biserica, este reprezentată imaginea Răstignirii. Pentru același motiv culoarea hainelor voastre face trimitere la sânge, simbol al vieții și al iubirii. Sângele lui Cristos pe care, conform unor vechi icoane, Maria îl strânge din coasta străpunsă a Fiului mort pe cruce; și pe care apostolul Ioan îl contemplă în timp ce izvorăște împreună cu apa, după Scripturile profetice.

Iubiți frați, de aici derivă înțelepciunea noastră: sapientia Crucis. Asupra acestui lucru a reflectat profund Sf. Pavel, primul care trasează o gândire creștin organic, centrat tocmai pe paradoxul Crucii (cf. 1Corinteni 1,18-25; 2,1-8). În Scrisoarea către Coloseni – din care Liturghia de astăzi ne propune imnul cristologic – reflecția paulină, fecundată de către harul Spiritului, atinge deja un nivel impresionant de sinteză în a exprima o autentică concepție creștină despre Dumnezeu și lume, despre mântuirea personală și universală; și totul este centrat pe Cristos, Domnul inimilor, al istoriei și al cosmosului: „Căci în El a binevoit Dumnezeu să sălășluiască toată plinirea și printr-Însul toate cu Sine să le împace, fie cele de pe pământ, fie cele din ceruri, făcând pace prin El, prin sângele crucii sale” (Coloseni 1,19-20). Pe acesta, iubiți frați, suntem chemați să îl vestim lumii întotdeauna: Cristos „chipul Dumnezeului nevăzut”, Cristos „primul născut din toată creația” și „primul născut dintre cei morți”, pentru ca, așa cum scrie Apostolul, „să fie el cel dintâi în toate” (Coloseni 1,15.18). Primatul lui Petru și al Succesorilor săi este în totalitate în slujirea acestui primat al lui Isus Cristos, unicul Domn; în slujirea Împărăției Sale, adică a Domniei Sale de iubire, pentru ca ea să vină și să se răspândească, să reînnoiască oamenii și lucrurile, să transforme pământul și să facă să încolțească în ea pacea și dreptatea.

În interiorul acestui plan, care transcende istoria și, în același timp, se revelează și se realizează în ea, își găsește loc Biserica, „trupul” al cărui „cap” este Cristos (cf. Coloseni 1,18). În Scrisoarea către Efeseni, Sf. Pavel vorbește în mod explicit despre domnia lui Cristos și o pune în raport cu Biserica. El formulează o rugăciune de laudă a „măririi puterii lui Dumnezeu”, care l-a înviat pe Cristos și l-a așezat Domn al universului, și încheie: „Și toate le-a supus sub picioarele Lui și, mai presus de toate, L-a dat pe El Cap Bisericii, care este Trupul Lui, plinirea Celui ce plinește toate întru toți” (Efeseni 1,22-23). Același cuvânt „plinire”, care îi revine lui Cristos, Pavel îl atribuie aici Bisericii, prin participare: trupul, într-adevăr, participă la plinătatea Capului. Iată, venerați frați Cardinali – și mă adresez și vouă tuturor celor care împărtășiți cu noi harul de a fi creștini – iată care este bucuria noastră: aceea de a participa, în Biserică, la plinătatea lui Cristos prin intermediul ascultării față de Cruce, de a „participa la soarta sfinților în lumină”, de a fi „transferați” în împărăția Fiului lui Dumnezeu (cf. Coloseni 1,12-13). Pentru aceasta noi trăim în continuă aducere de mulțumire, și nici chiar în încercări nu ne lipsesc bucuria și pacea pe care Cristos ni le-a lăsat, ca arvună a Împărăției Sale, care este deja în mijlocul nostru, pe care o așteptăm cu credință și speranță, și o pregustăm în iubire. Amin.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Cristian A. Sabău
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Catholica.ro
Publicarea în original: 21.11.2010
Publicarea pe acest sit: 21.11.2010
Etichete: ,

Comments are closed