Predica Papei la Liturghia cu foştii săi studenţi

Predica Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
la Liturghiei celebrată cu foștii săi studenți
Centrul Mariapoli din Castel Gandolfo
duminică, 2 septembrie

Iubiți frați și surori,

Răsună încă profund în mine cuvintele cu care, în urmă cu trei ani, cardinalul Schönborn ne-a făcut exegeza acestei Evanghelii: misterioasa corelație a interiorului cu exteriorul și ceea ce-l face pe om necurat, ceea ce-l contaminează și ceea ce este curat. De aceea, astăzi nu vreau să fac și eu exegeza acestei Evanghelii, sau voi face asta numai marginal. În schimb voi încerca să spun un cuvânt despre cele două lecturi.

În Deuteronom vedem „bucuria legii”: lege nu ca legătură, ceva care ne ia libertatea, ci cadou și dar. Atunci când celelalte popoare vor privi spre acest mare popor – așa spune Lectura, așa spune Moise – atunci vor spune: Ce popor înțelept! Vor admira înțelepciunea acestui popor, echitatea legii și apropierea Dumnezeului care stă alături de el și care-i răspunde atunci când este chemat. Aceasta este bucuria umilă a Israelului: să primească un dar de la Dumnezeu. Acest lucru este diferit de triumfalismul, de orgoliul de ceea ce vine de la noi înșine: Israelul nu este orgolios de propria lege cum putea să fie Roma de dreptul roman ca dar oferit omenirii, ca Franța probabil de „Code Napoléon”, ca Prusia de „Preußisches Landrecht” etc. – opere ale dreptului pe care le recunoaștem. Însă Israel știe: această lege n-a făcut-o el însuși, nu este rod al genialității sale, este dar. Dumnezeu i-a arătat ce este dreptul. Dumnezeu i-a dat înțelepciune. Legea este înțelepciune. Înțelepciune este arta de a fi oameni, arta de a putea trăi bine și de a putea muri bine. Și se poate trăi și muri bine numai atunci când s-a primit adevărul și când adevărul ne indică drumul. A fi recunoscători pentru darul pe care noi nu l-am inventat, dar care ne-a fost oferit în dar, și a trăi în înțelepciune; a învăța, grație darului lui Dumnezeu, să fim oameni în mod drept.

Evanghelia ne arată însă că există și un pericol – cum se spune chiar direct la începutul textului de astăzi din Deuteronom: „să nu adaugi, să nu elimini nimic”. Ne învață că, odată cu trecerea timpului, la darul lui Dumnezeu s-au adăugat aplicații, opere, obiceiuri umane, care crescând ascund ceea ce este propriu înțelepciunii dăruite de Dumnezeu, așa încât a devenit o adevărată legătură care trebuie ruptă, sau a dus la prezumție: noi l-am inventat!

Dar să trecem la noi, la Biserică. De fapt, conform credinței noastre, Biserica este Israelul care a devenit universal, în care toți devin, prin intermediul Domnului, fii ai lui Abraham; Israelul devenit universal, în care persistă nucleul esențial al legii, lipsit de contingențele timpului și ale poporului. Acest nucleu este pur și simplu Cristos însuși, iubirea lui Dumnezeu față de noi și iubirea noastră față de El și față de oameni. El este Torah vie, este darul lui Dumnezeu pentru noi, în care, acum, primim cu toții înțelepciunea lui Dumnezeu. În faptul de a fi uniți cu Cristos, în acest „a merge cu” și „a trăi cu” El, învățăm noi înșine cum să fim oameni în mod corect, primim înțelepciunea care este adevăr, știm să trăim și să murim, pentru că El însuși este viața și adevărul.

Deci, se potrivește Bisericii, ca pentru Israel, să fie plină de recunoștință și de bucurie. „Care popor poate spune că Dumnezeu este așa de aproape de el? Care popor a primit acest dar?”. Nu l-am făcut noi, ne-a fost dăruit. Bucurie și recunoștință pentru faptul că-l putem cunoaște, că am primit înțelepciunea de a trăi bine, care este ceea ce ar trebui să-l caracterizeze pe creștin. De fapt, în Creștinismul de la începuturi era așa: faptul de a fi eliberat din întunericul mersului pe bâjbâite, al ignoranței – ce sunt? Pentru ce sunt? Cum trebuie să merg înainte? -, faptul de a fi devenit liber, faptul de a fi în lumină, în amploarea adevărului. Aceasta era convingerea fundamentală. O recunoștință care se iradia în jur și care astfel îi unea pe oameni în Biserica lui Isus Cristos.

Dar și în Biserică există același fenomen: elemente umane se adaugă și conduc ori la prezumție, la așa-numitul triumfalism care se laudă pe sine însuși în loc de a da laudă lui Dumnezeu, sau la legătură, care trebuie eliminată, ruptă și zdrobită. Ce trebuie să facem? Ce trebuie să spunem? Cred că ne aflăm tocmai în această fază, în care vedem în Biserică numai ceea ce este făcut de noi înșine și ne este stricată bucuria credinței; că nu mai credem și nu mai îndrăznim să spunem: El ne-a indicat cine este adevărul, ce este adevărul, ne-a arătat ce este omul, ne-a dăruit dreptatea vieții drepte. Noi suntem preocupați să ne lăudăm numai pe noi înșine și ne temem să ne lăsăm legați de regulamente care ne împiedică în libertatea și în noutatea vieții.

Dacă citim astăzi, de exemplu, în Scrisoarea lui Iacob: „Ați fost născuți printr-un cuvânt de adevăr”, cine dintre noi ar îndrăzni să se bucure de adevărul care ne-a fost dăruit? Ne vine imediat întrebarea: dar cum putem avea adevărul? Aceasta este intoleranță! Ideea de adevăr și de intoleranță astăzi sunt complet unite între ele și astfel nu mai îndrăznim să credem deloc în adevăr sau să vorbim despre adevăr. Pare să fie departe, pare ceva la care este mai bine să nu se recurgă. Nimeni nu poate spune: am adevărul – aceasta este obiecția care se aduce – și, pe bună dreptate, nimeni nu poate avea adevărul. Adevărul e cel care ne posedă, este ceva viu! Noi nu suntem posesorii săi, ci suntem înșfăcați de el. Numai dacă ne lăsăm conduși și mișcați de el, rămânem în el, numai dacă suntem, cu el și în el, pelerini ai adevărului, atunci este în noi și pentru noi. Cred că trebuie să învățăm din nou acest „a nu – avea – adevărul”. Așa cum nimeni nu poate spune: am copii – nu sunt o posesie a noastră, sunt un dar, și ca dar al lui Dumnezeu ne sunt dați pentru o misiune – tot așa nu putem spune: am adevărul, ci adevărul a venit spre noi și ne stimulează. Trebuie să învățăm să ne lăsăm mișcați de el, să ne lăsăm conduși de el. Și atunci va străluci din nou: dacă el însuși ne conduce și ne pătrunde.

Dragi prieteni, vrem să-i cerem Domnului să ne ofere acest dar. Sfântul Iacob ne spune astăzi în Lectură: nu trebuie să vă limitați să ascultați Cuvântul, trebuie să-l puneți în practică. Acesta este un avertisment cu privire la intelectualizarea credinței și a teologiei. Este o teamă a mea în acest timp, când citesc atâtea lucruri inteligente: ca să devină un joc al intelectului în care „pasăm mingea”, în care totul este numai o lume intelectuală care nu pătrunde și nu formează viața noastră, deci care nu ne introduce în adevăr. Cred că aceste cuvinte ale sfântului Iacob se îndreaptă chiar spre noi ca teologi: nu numai să ascultăm, nu numai intelect – a face, a ne lăsa formați de adevăr, a ne lăsa conduși de el! Să-l rugăm pe Domnul ca să ni se întâmple asta și ca astfel adevărul să devină puternic deasupra noastră și ca să cucerească forță în lume prin intermediul nostru.

Biserica a pus cuvântul din Deuteronom – „Unde este un popor de care Dumnezeu este așa de aproape cum este Dumnezeul nostru aproape de noi, ori de câte ori îl invocăm?” – în centrul Oficiului divin de la Corpus Domini și i-a dat astfel o nouă semnificație: unde este un popor de care Dumnezeul său este așa de aproape cum este Dumnezeul nostru aproape de noi? În Euharistie acest lucru a devenit realitate deplină. Desigur, nu este numai un aspect exterior: cineva poate sta aproape de tabernacol și, în același timp, să fie departe de Dumnezeul cel viu. Ceea ce contează este apropierea interioară! Dumnezeu ne-a devenit așa de apropiat încât El însuși este un om: acest lucru trebuie să ne descumpănească și să ne surprindă mereu din nou! El este așa de aproape încât este unul dintre noi. Cunoaște ființa umană, „gustul” ființei umane, o cunoaște dinăuntru, a încercat-o cu bucuriile sale și suferințele sale. Ca om, îmi este aproape, aproape „la îndemâna glasului” – așa de aproape încât mă ascultă și încât pot să știu: El mă aude și mă ascultă, chiar dacă probabil nu cum eu îmi imaginez.

Să ne lăsăm umpluți din nou de această bucurie: unde este un popor de care Dumnezeu este așa de aproape cum este Dumnezeul nostru aproape de noi? Așa de aproape încât este unul dintre noi, încât mă atinge dinăuntru. Da, încât intră înlăuntrul meu în sfânta Euharistie. Un gând chiar descumpănitor. Despre acest proces, sfântul Bonaventura a folosit, odată, în rugăciunile sale de Împărtășanie, o formulare care zguduie, aproape înspăimântă. El spune: Domnul meu, cum ți-a putut veni în minte să intri în latrina murdară a trupului meu? Da, El intră înlăuntrul mizeriei noastre, face asta cu conștiință și face asta pentru a ne pătrunde, pentru a ne curăța și pentru a ne reînnoi, așa încât, prin intermediul nostru, în noi, adevărul să fie în lume și să se realizeze mântuirea. Să-i cerem Domnului iertare pentru indiferența noastră care ne face să ne gândim numai la noi înșine, pentru egoismul nostru care nu caută adevărul, ci care urmează propria obișnuință și care probabil adesea face să pară creștinismul numai ca un sistem de obișnuințe. Să-i cerem ca El să intre, cu putere, în sufletele noastre, să apară în noi și prin intermediul nostru – și ca astfel bucuria să se nască și în noi: Dumnezeu este aici și mă iubește, este mântuirea noastră! Amin.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 02.09.2012
Publicarea pe acest sit: 05.09.2012
Etichete: ,

Lasă un răspuns