Predica Papei la Liturghia crismei

Predica Sanctității Sale Papa Francisc
la Liturghia crismei din Joia Mare
Vatican, joi, 13 aprilie 2017

„Duhul Domnului este asupra mea: pentru aceasta m-a uns să duc săracilor vestea cea bună; m-a trimis să proclam celor închiși eliberarea și celor orbi recăpătarea vederii, să redau libertatea celor asupriți” (Lc 4,18). Domnul, Uns de Duhul, duce vestea bună celor săraci. Tot ceea ce Isus vestește, precum și noi, preoții, este veste bună. Bucuroasă de bucuria evanghelică: a celui care a fost uns în păcatele sale cu untdelemnul iertării și uns în carisma sa cu untdelemnul misiunii, pentru a-i unge pe alții. Și, asemenea lui Isus, preotul face bucuroasă vestea cu toată speranța sa. Când predică omilia – scurtă, dacă este posibil – face asta cu bucuria care atinge inima credincioșilor săi prin Cuvântul cu care Domnul l-a atins pe el în rugăciunea sa. Ca orice discipol misionar, preotul face bucuroasă vestea cu toată ființa sa. Și, pe de altă parte, tocmai amănuntele cele mai mici – toți am experimentat asta – conțin și comunică mai bine bucuria: amănuntul celui care face un mic pas în plus și face în așa fel încât milostivirea să abunde în ținuturile nimănui; amănuntul celui care se decide să concretizeze și fixează ziua și ora întâlnirii; amănuntul celui care lasă, cu disponibilitate blândă, ca să folosească timpul său…

Vestea bună poate părea simplu un alt mod de a spune „Evanghelie”, ca „veste bună”, sau „știre bună”. Totuși, conține ceva care rezumă în sine tot restul: bucuria Evangheliei. Rezumă totul pentru că este bucuroasă în ea însăși.

Vestea bună este mărgăritarul prețios din Evanghelie. Nu este un obiect, este o misiune. Știe asta cel care experimentează „bucuria dulce și încurajatoare de a evangheliza” (Exortația apostolică Evangelii gaudium, 10).

Vestea bună se naște din Ungere. Prima, „marea ungere sacerdotală” a lui Isus, este aceea pe care a făcut-o Duhul Sfânt în sânul Mariei.

În acele zile, Buna Vestire a făcut-o pe Mama Fecioară să cânte Magnificat, a umplut cu tăcere sfântă inima lui Iosif, soțul ei, și l-a făcut pe Ioan să tresalte de bucurie în sânul mamei sale Elisabeta.

Astăzi, Isus se întoarce la Nazaret și bucuria Duhului reînnoiește Ungerea în mica sinagogă din sat: Duhul se așează și se revarsă asupra Lui ungându-l cu untdelemnul bucuriei (cf. Ps 45,8).

Vestea bună. Un singur Cuvânt – Evanghelie – care în momentul când este vestit devine adevăr bucuros și milostiv.

Nimeni să nu încerce să despartă aceste trei haruri ale Evangheliei: Adevărul său – nenegociabil -, Milostivirea sa – necondiționată cu toți păcătoșii – și Bucuria sa – intimă și inclusivă -. Adevăr, Milostivire și Bucurie: toate cele trei împreună.

Niciodată adevărul Veștii bune nu va putea să fie numai un adevăr abstract, dintre acelea care nu se întrupează pe deplin în viața persoanelor pentru că se simt mai comode în litera tipărită din cărți.

Niciodată milostivirea Veștii bune nu va putea să fie o falsă compătimire, care-l lasă pe păcătos în mizeria sa pentru că nu-i întinde mâna pentru a se ridica în picioare și nu-l însoțește să facă un pas înainte în angajarea sa.

Niciodată nu va putea să fie tristă sau neutră Vestea, pentru că este exprimare a unei bucurii în întregime personale: „bucuria unui Tată care nu vrea ca să se piardă niciunul dintre cei mici ai săi” (Exortația apostolică Evangelii gaudium, 237): bucuria lui Isus când vede că săracii sunt evanghelizați și cei mici merg să evanghelizeze (cf. ibid., 5).

Bucuriile Evangheliei – folosesc acum pluralul, pentru că sunt multe și diferite, în funcție de cum vrea Duhul să le comunice în fiecare epocă, fiecărei persoane în fiecare cultură particulară – sunt bucurii speciale. Trebuie puse în burdufuri noi, cele despre care vorbește Domnul pentru a exprima noutatea mesajului său.

Împărtășesc cu voi, iubiți preoți, iubiți frați, trei icoane de burdufuri noi în care Vestea bună se păstrează bine – este necesar s-o păstrăm – nu devine oțet și se varsă din belșug.

O icoană a Veștii bune este cea a vaselor de piatră de la nunta din Cana (cf. In 2,6). Într-un amănunt, oglindesc bine acel Burduf perfect care este – ea însăși, în întregime – Sfânta Fecioară Maria. Spune Evanghelia că „le-au umplut până sus” (In 2,7). Îmi imaginez că vreunul dintre servitori a privit la Maria pentru a vedea dacă așa era suficient și dacă ea a făcut vreun gest cu care să fi spus să mai adauge încă o găleată. Maria este burduful nou al plinătății contagioase. Dar, iubiților, fără Sfânta Fecioară Maria nu putem merge înainte în preoția noastră! Ea este „mica slujitoare a Tatălui care tresaltă de bucurie în laudă” (Exortația apostolică Evangelii gaudium, 286), Sfânta Fecioară Maria a promptitudinii, cea care imediat după ce a zămislit în sânul său neprihănit pe Cuvântul vieții, merge s-o viziteze pe verișoara Elisabeta. Plinătatea sa contagioasă ne permite să depășim tentația fricii: acel a nu avea curajul de a fi umpluți până sus și chiar mai mult, acea lipsă de curaj de a nu merge să-i contagiem pe alții de bucurie. Nimic din toate acestea, pentru că „bucuria Evangheliei umple inima și întreaga viață a celor care se întâlnesc cu Isus” (ibid., 1).

A doua icoană a Veștii bune pe care vreau s-o împărtășesc cu voi este cea a vasului pe care – cu lingura sa de lemn – în soarele arid de la amiază, îl purta pe cap samariteana (cf. In4,5-30). Exprimă bine o chestiune esențială: aceea a concreteții. Domnul, care este Izvorul de Apă vie, nu avea un mijloc pentru a scoate apă și a bea câteva sorbituri. Și samariteana a luat apă din vasul său cu lingura și a săturat setea Domnului. Și a săturat-o și mai mult cu mărturisirea păcatelor sale concrete. Scuturând burduful acelui suflet samaritean, care se revarsă de milostivire, Duhul Sfânt s-a vărsat în toți locuitorii acelui sat mic, care l-au invitat pe Domnul să se oprească în mijlocul lor.

Un burduf nou cu această concretețe inclusivă ne-a dăruit Domnul în sufletul „samaritean” care a fost Maica Tereza de Calcutta. El a chemat-o și i-a spus: „Mi-e sete”. „Mica mea, vino, du-mă în găurile săracilor. Vino, fii lumina mea. Nu pot să merg singur. Nu mă cunosc și pentru aceasta nu mă vor. Du-mă la ei”. Și ea, începând de la un concret, cu zâmbetul său și modul său de a atinge rănile cu mâinile, a dus Vestea bună tuturor. Modul de a atinge rănile cu mâinile: mângâierile sacerdotale date bolnavilor, celor disperați. Preotul om al duioșiei. Concretețe și duioșie!

A treia icoană a Veștii bune este Burduful imens al Inimii străpunse a Domnului: integritate blândă, umilă și săracă, ce atrage pe toți la sine. De la El trebuie să învățăm că a vesti o mare bucurie celor care sunt foarte săraci nu se poate face decât în mod respectuos și umil până la umilire. Evanghelizarea nu poate să fie îngâmfată. Concretă, duioasă și umilă: astfel evanghelizarea va fi bucuroasă. Evanghelizarea nu poate să fie îngâmfată, integritatea adevărului nu poate să fie rigidă, pentru că adevărul s-a făcut trup, s-a făcut duioșie, s-a făcut prunc, s-a făcut om, s-a făcut păcat pe cruce (cf. 2Cor 5,21). Duhul vestește și învață „tot adevărul” (In 16,13) și nu se teme să-l dea să fie sorbit. Duhul ne spune în fiecare moment ceea ce trebuie să spune adversarilor noștri (cf. Mt 10,19) și luminează micul pas înainte pe care în acel moment îl putem face. Această integritate blândă dă bucurie celor săraci, îi reînsuflețește pe păcătoși, îi face să respire pe cei care sunt asupriți de diavol.

Iubiți preoți, contemplând și bând din aceste trei burdufuri noi, Vestea bună să aibă în noi plinătatea contagioasă pe care Sfânta Fecioară Maria o transmite cu toată ființa sa, concretețea inclusivă a vestirii samaritenei și integritatea blândă cu care Duhul curge și se revarsă, neîncetat, din Inima străpunsă a lui Isus Domnul nostru.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 13.04.2017
Publicarea pe acest sit: 13.04.2017
Etichete: ,

Comments are closed