Predica Papei la Liturghia crismei

Predica Sanctității Sale Papa Francisc
la Liturghia crismei din Joia Mare
Vatican, joi, 24 martie 2016

Ascultând de pe buzele lui Isus, după citirea textului din Isaia, cuvintele „Astăzi s-a împlinit Scriptura aceasta pe care ați ascultat-o cu urechile voastre” (Lc 4,21), în sinagoga din Nazaret ar fi putut foarte bine să izbucnească în aplauze. Și apoi ar fi putut să plângă dulce, cu bucurie intimă, așa cum plângea poporul când Nehemia și preotul Esdra citeau cartea Legii pe care o găsiseră când reconstruiau zidurile. Însă Evangheliile ne spun că au apărut sentimente opuse în consătenii lui Isus: l-au îndepărtate și și-au închis inima. La început: „Toți dădeau mărturie în favoarea lui și se mirau de cuvintele pline de har care ieșeau din gura lui” (Lc 4,22); dar după aceea, o întrebare vicleană se impune: „Nu este acesta fiul lui Iosif?”. Și în sfârșit: „S-au umplut de mânie” (Lc 4,28). Voiau să-l arunce jos de pe marginea prăpastiei… Astfel se împlinea ceea ce bătrânul Simeon a profețit Sfintei Fecioare Maria: va fi „semn de împotrivire” (Lc 2,34). Isus, cu al său cuvânt și cu gesturile sale, face în așa fel încât să se reveleze ceea ce orice bărbat și femeie poartă în inimă.

Și acolo unde Domnul vestește evanghelia Milostivirii necondiționate a Tatălui față de cei mai săraci, cei mai îndepărtați și asupriți, chiar acolo suntem chemați să alegem, să „ducem lupta cea bună a credinței” (1Tim 6,12). Lupta Domnului nu este împotriva oamenilor ci împotriva diavolului (cf. Ef 6,12), dușmanul omenirii. Însă Domnul „trece prin mijlocul” celor care încearcă să-l oprească „și continuă drumul său” (cf. Lc 4,30). Isus nu luptă pentru a consolida un spațiu de putere. Dacă strică țarcuri și pune în discuție siguranțe este pentru a deschide o breșă pentru torentul Milostivirii pe care, cu Tatăl și cu Duhul, dorește să-l reverse pe pământ. O Milostivire care merge din bine în mai bine: vestește și aduce ceva nou: însănătoșește, eliberează și proclamă anul de har al Domnului.

Milostivirea Dumnezeului nostru este infinită și inefabilă și exprimăm dinamismul acestui mister ca o Milostivire „tot mai mare”, o Milostivire în mișcare, o Milostivire care în fiecare zi caută modul de a face un pas înainte, înaintând pe pământul nimănui, unde domneau indiferența și violența.

Aceasta a fost dinamica bunului samaritean, care „a practicat milostivirea” (cf. Lc 10,37): i s-a făcut milă, s-a apropiat de omul leșinat, i-a pansat rănile, l-a dus la han, a stat acolo în noaptea aceea și a promis că se va întoarce să plătească ceea ce se va mai cheltui. Aceasta este dinamica Milostivirii, care leagă un mic gest cu un altul, și fără a ofensa nicio fragilitate, se extinde un pic mai mult în ajutor și în iubire. Fiecare dintre noi, privind propria viață cu privirea bună a lui Dumnezeu, poate să facă un exercițiu cu amintirea și să descopere cum Domnul a folosit milostivire față de noi, cum a fost mult mai milostiv decât credeam, și astfel să ne încurajăm ca să-i cerem să facă un mic pas în plus, ca să se arate mult mai milostiv în viitor. „Arată-ne, Doamne, îndurarea ta!” (Ps 85,8). Acest mod paradoxal de a-l ruga pe un Dumnezeu tot mai milostiv ajută să rupem acele scheme restrânse în care de atâtea ori închidem supraabundența Inimii sale. Ne face bine să ieșim din țarcurile noastre, pentru că aparține Inimii lui Dumnezeu să fie plină de milostivire, să se reverse, răspândind duioșia sa, în așa fel încât mereu să prisosească, pentru că Domnul preferă mai degrabă să se piardă ceva decât să lipsească o picătură, preferă mai degrabă ca atâtea semințe să le mănânce păsările decât la semănat să lipsească o singură sămânță, din moment ce toate au capacitatea de a aduce rod îmbelșugat, de 30, de 60 și chiar de o sută de ori mai mult.

Ca preoți, suntem martori și slujitori ai Milostivirii tot mai mari a Tatălui nostru; avem misiunea dulce și confortantă de a o întrupa, așa cum a făcut Isus, care „a trecut făcând bine și vindecând” (Fap 10,38), în mii de moduri, pentru ca să ajungă la toți. Noi putem contribui la înculturarea ei, pentru ca fiecare persoană s-o primească în propria experiență personală de viață și astfel s-o poată înțelege și practica – în mod creativ – în modul de a fi propriu poporului său și familiei sale.

Astăzi, în această Joia Sfântă din Anul Jubiliar al Milostivirii, aș vrea să vorbesc despre două locuri în care Domnul depășește în Milostivirea sa. Din moment ce El ne dă exemplul, nu trebuie să ne fie frică să depășim și noi: un loc este cel al întâlnirii; celălalt este cel al iertării sale care ne face să ne rușinăm și ne dă demnitate.

Primul loc în care vedem că Dumnezeu depășește într-o Milostivire tot mai mare, este cel al întâlnirii. El se dă total și în așa fel încât, în fiecare întâlnire, trece direct la celebrarea unei sărbători. În parabola tatălui milostiv rămânem uluiți în fața acelui om care aleargă, înduioșat, ca să se arunce la gâtul fiului său; văzând cum îl îmbrățișează și îl sărută și se preocupă să-i pună inelul în deget care îl face să se simtă egal și sandalele proprii pentru cel care este fiu și nu angajat; și apoi cum îi pune pe toți în mișcare și poruncește să se organizeze o sărbătoare. Contemplând mereu uimiți această supraabundență de bucurie a Tatălui, căruia întoarcerea fiului îi permite să exprime liber iubirea sa, fără rezistențe și nici distanțe, nouă nu trebuie să ne fie frică să exagerăm în mulțumirea noastră. Atitudinea corectă putem s-o luăm de la acel sărman lepros care, văzându-se vindecat, îi lasă pe cei nouă colegi ai săi care merg să împlinească ceea ce a poruncit Isus și se întoarce ca să îngenuncheze la picioarele Domnului, glorificând și aducând mulțumire lui Dumnezeu cu glas tare.

Milostivirea restaurează toate și restituie persoanele demnității lor originare. Pentru aceasta mulțumirea efuzivă este răspunsul corect: trebuie să se intre imediat la sărbătoare, să se îmbrace haina, să se elimine supărările fiului mai mare, să se bucure și să sărbătorească… Pentru că numai așa, participând pe deplin la acel climat de celebrare, se poate gândi apoi bine, se poate cere iertare și vedea mai clar cum se poate repara răul comis. Ne poate face bine să ne întrebăm: după ce m-am spovedit, sărbătoresc? Sau trec repede la un alt lucru, ca atunci când după ce am mers la medic, vedem că analizele nu sunt chiar așa de rele și le punem în plic și trecem la un alt lucru. Și când dau de pomană, dau timp celui care o primește ca să exprime mulțumirea sa, sărbătoresc zâmbetul său și acele binecuvântări pe care ni le dau săracii, sau continui în grabă cu lucrurile mele după ce „am lăsat să cadă moneda”?

Celălalt loc în care vedem că Dumnezeu depășește într-o Milostivire tot mai mare, este iertarea însăși. Nu numai că iartă datorii incalculabile, ca servitorului care-l imploră și apoi se dovedește meschin cu colegul său, ci ne face să trecem direct de la rușinea cea mai rușinoasă la demnitatea cea mai înaltă fără pasaje intermediare. Domnul lasă ca păcătoasa iertată să-i spele cu familiaritate picioarele cu lacrimile sale. Imediat ce Simon Petru mărturisește păcatului său și îi cere să se îndepărteze, El îl ridică la demnitatea de pescar de oameni. În schimb, noi tindem să separăm cele două atitudini: când ne rușinăm de păcat, ne ascundem și mergem cu capul plecat, ca Adam și Eva, și când suntem ridicați la vreo demnitate încercăm să acoperim păcatele și ne place să fim văzuți, aproape să ne împăunăm.

Răspunsul nostru la iertarea supraabundentă a Domnului ar trebui să constea în a ne menține mereu în acea tensiune sănătoasă între o rușine demnă și o demnitate care știe să se rușineze: atitudinea celui care în sine însuși încearcă să se umilească și să se înjosească, dar este capabil să accepte ca Domnul să-l înalțe pentru binele misiunii, fără a se complace în asta. Modelul pe care Evanghelia îl consacră, și care ne poate folosi atunci când ne spovedim, este cel al lui Petru, care se lasă interogat îndelung despre iubirea sa și, în același timp, reînnoiește acceptarea slujirii de a paște oile pe care Domnul i le încredințează.

Pentru a intra mai în profunzime în această „demnitate care știe să se rușineze”, care ne salvează din faptul de a ne crede mai mult sau mai puțin decât ceea ce suntem prin har, ne poate ajuta să vedem cum în textul lui Isaia pe care Domnul îl citește astăzi în sinagoga din Nazaret, profetul continuă spunând: „Voi vă veți numi preoți ai Domnului și vi se va zice slujitori ai Dumnezeului nostru” (61,6). Este poporul sărac, înfometat, prizonier de război, fără viitor, rezidual și rebutat, pe care Domnul îl transformă în popor sacerdotal.

Ca preoți, noi ne identificăm cu acel popor rebutat, pe care Domnul îl salvează, și ne amintim că există mulțimi nenumărate de persoane sărace, ignorante, prizoniere, care se află în acea situație pentru că alții le oprimă. Dar să ne amintim și că fiecare dintre noi știe în ce măsură de atâtea ori suntem orbi, lipsiți de lumina frumoasă a credinței, nu pentru că nu avem la îndemână Evanghelia, ci dintr-un exces de teologii complicate. Simțim că sufletul nostru pleacă însetat de spiritualitate, dar nu din lipsă de Apă Vie – pe care o bem numai sorbind – ci dintr-un exces de spiritualități „acidulate”, de spiritualități „light”. Ne simțim și prizonieri, nu înconjurați, ca atâtea popoare, de ziduri de netrecut de piatră sau de garduri metalice, ci de o mondenitate virtuală care se deschide și se închide cu un simplu click. Suntem asupriți, dar nu de amenințări și îmbrânceli, ca atâția oameni săraci, ci de fascinații miilor de propuneri de consum pe care nu putem să ni le dăm jos de pe spate pentru a merge, liberi, pe cărările care ne conduc la iubirea față de frații noștri, la turma Domnului, la oile care așteaptă glasul păstorilor lor.

Și Isus vine să ne răscumpere, să ne facă să ieșim, pentru a ne transforma din săraci și orbi, din prizonieri și asupriți în slujitori ai milostivirii și mângâierii. Și ne spune, cu cuvintele profetului Ezechiel adresate poporului care s-a prostituat și l-a trădat grav pe Domnul său: „Dar eu îmi voi aminti de alianța mea făcută cu tine în tinerețea ta […] Atunci tu îți vei aminti de căile tale și te vei umili, când le vei lua pe surorile tale care sunt mai mari decât tine și pe cele care sunt mai mici decât tine. Ți le voi da ca fiice, nu datorită alianței cu tine. Voi stabili alianța mea cu tine și vei recunoaște că eu sunt Domnul, ca să-ți amintești și să te rușinezi și să nu-ți mai deschizi gura din cauza umilirii tale când te voi purifica de tot ceea ce ai făcut – oracolul Domnului Dumnezeu” (Ez 16,60-63).

În acest An Jubiliar să-l celebrăm, cu toată recunoștința de care este capabilă inima noastră, pe Tatăl nostru și îl rugăm ca „să-și amintească mereu de Milostivirea sa”; să primim, cu demnitatea care știe să se rușineze, Milostivirea în carnea rănită a Domnului nostru Isus Cristos, și să-i cerem ca să ne spele de orice păcat și să ne elibereze de orice rău; și cu harul Duhului Sfânt să ne angajăm să comunicăm Milostivirea lui Dumnezeu tuturor oamenilor, practicând faptele pe care Duhul le trezește în fiecare pentru binele comun al întregului popor credincios al lui Dumnezeu.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 24.03.2016
Publicarea pe acest sit: 24.03.2016
Etichete: ,

Comments are closed