Predica Papei la Liturghia crismei

Predica Sanctității Sale Papa Francisc
la Liturghia crismei din Joia Mare
Vatican, joi, 2 aprilie 2015

„Mâna mea este sprijinul său, / brațul meu este forța sa” (Ps 88,22). Așa gândește Domnul când spune în sine: „L-am aflat pe David, slujitorul meu, / l-am uns cu untdelemnul meu cel sfânt” (v. 21). Așa gândește Tatăl nostru ori de câte ori când „găsește” un preot. Și mai adaugă: „Fidelitatea și iubirea mea vor fi cu el / … El mă va chema: Tu ești tatăl meu, / Dumnezeul meu și stânca mântuirii mele” (v. 25.27).

Este foarte frumos a intra, cu psalmistul, în acest solilocviu al Dumnezeului nostru. El vorbește despre noi, preoții săi; dar în realitate nu este un solilocviu, nu vorbește singur: este Tatăl care îi spune lui Isus: „Prietenii tăi, cei care te iubesc, vor putea să-mi spună în mod special: Tu ești Tatăl meu” (cf. In 14,21). Și dacă Domnul se gândește și se preocupă mult cum va putea să ne ajute este pentru că știe că misiunea de a unge poporul credincios nu este ușoară, este dură; ne duce la oboseală și la trudă. Experimentăm asta în toate formele: de la oboseala obișnuită a muncii apostolice zilnice până la cea a bolii și a morții, inclusiv consumarea în martiriu.

Oboseala preoților! Știți de câte ori mă gândesc la asta, la oboseala voastră a tuturor? Mă gândesc mult și mă rog frecvent, în special când obosit sunt eu. Mă rog pentru voi care lucrați în mijlocul poporului credincios al lui Dumnezeu care v-a fost încredințat și mulți în locuri destul de abandonate și periculoase. Și oboseala noastră, iubiți preoți, este ca tămâia care se înalță în tăcere la cer (cf. Ps 140,2; Ap 8,3-4). Oboseala noastră merge direct la inima Tatălui.

Fiți siguri că Sfânta Fecioară Maria își dă seama de această oboseală și o anunță imediat Domnului. Ea, ca Mamă, știe să înțeleagă când fiii săi sunt obosiți și nu se gândește la nimic altceva. „Bun venit! Odihnește-te, fiule! După aceea vom vorbi… Oare nu sunt aici eu, care sunt Mama ta?” – ne va spune mereu când ne apropiem de ea (cf. Evangelii gaudium, 286). Iar Fiului său va spune, ca la Cana: „Nu au vin” (In 2,3).

Se întâmplă și că, atunci când simțim povara muncii pastorale, ne poate veni ispita de a ne odihni într-un mod oarecare, ca și cum odihna nu ar fi un lucru al lui Dumnezeu. Să nu cădem în această ispită. Oboseala noastră este prețioasă în ochii lui Isus, care ne primește și ne face să ne ridicăm: „Veniți la mine când sunteți osteniți și împovărați, eu vă voi da odihnă” (cf. Mt 11,28). Când unul știe că, mort de oboseală, poate să se prosterneze în adorați, să spună: „Ajunge pentru astăzi, Doamne”, și să se oprească în fața Tatălui, unul știe și că nu se prăbușește ci se reînnoiește, pentru că acela care a uns cu untdelemnul bucuriei poporul credincios al lui Dumnezeu, Domnul îl unge și pe el: „schimba cenușa sa în diademă, lacrimile sale în untdelemn parfumat de bucurie, dărâmarea sa în cântări” (cf. Is 61,3).

Să ținem cont că o cheie a rodniciei sacerdotale se află în modul în care ne odihnim și în modul în care simțim că Domnul tratează oboseala noastră. Cât de greu este să învățăm să ne odihnim! În asta se joacă încrederea noastră și amintirea noastră că și noi suntem oi și avem nevoie de păstor care să ne ajute. Pot să ne ajute câteva întrebări în acest sens.

Știu să mă odihnesc primind iubirea, gratuitatea și tot afectul pe care mi-l dă poporul credincios al lui Dumnezeu? Sau după munca pastorală caut odihne mai rafinate, nu pe acelea ale celor săraci ci pe acelea pe care le oferă societatea consumurilor? Duhul Sfânt este cu adevărat pentru mine „odihnă în oboseală”, sau numai Cel care mă face să muncesc? Știu să cer ajutor de la vreun preot înțelept? Știu să mă odihnesc de mine însumi, de auto-exigența mea, de auto-complăcerea mea, de auto-referențialitatea mea? Știu să conversez cu Isus, cu Tatăl, cu Fecioara și sfântul Iosif, cu sfinții mei protectori prieteni pentru a mă odihni în exigențele lor – care sunt plăcute și ușoare – în complăcerea lor – lor le place să fie în compania mea – și în interesele și referințele lor – pe ei îi interesează numai cea mai mare glorie a lui Dumnezeu – …? Știu să mă odihnesc de dușmanii mei sub ocrotirea Domnului? Argumentez și uneltesc în mine însumi, rumegând de mai multe ori apărarea mea, sau mă încredințez Duhului Sfânt care mă învață ceea ce trebuie să spun în orice ocazie? Mă preocup și mă agit excesiv sau, asemenea lui Paul, găsesc odihnă spunând: „Știu în cine mi-am pus credința” (2Tim 1,12)?

Să reparcurgem un moment, pe scurt, activitățile preoților pe care astăzi liturgia ni le proclamă: a duce Vestea Bună săracilor, a vesti prizonierilor eliberarea și celor orbi vindecarea, a da libertatea celor asupriți și a proclama anul de har al Domnului. Isaia spune și a îngriji pe cei care au inima frântă și a mângâia pe cei mâhniți.

Nu sunt îndatoriri ușoare, nu sunt îndatoriri exterioare, ca de exemplu activitățile manuale – a construi o nouă sală parohială, sau a trasa liniile unui teren de fotbal pentru tinerii de la oratoriu…; activitățile menționate de Isus implică o capacitate a noastră de compasiune, sunt activități în care inima noastră este „mișcată” și emoționată. Ne bucurăm cu logodnicii care se căsătoresc, râdem cu pruncul pe care îl aduc ca să fie botezat; îi însoțim pe tinerii care se pregătesc la căsătorie și la familie; ne îndurerăm cu acela care primește ungerea în patul din spital; plângem cu aceia care înmormântează o persoană dragă… Atâtea emoții… Dacă noi avem inima deschisă, această emoție și atât afect obosesc inima Păstorului. Pentru noi preoții istoriile oamenilor noștri nu sunt un buletin de știri: noi îi cunoaștem pe oamenii noștri, putem ghici ceea ce trece prin inima lor; și inima noastră, pătimind cu ei, se fărâmițează, se împarte în mii de bucățele, și este înduioșată și chiar pare mâncată de oameni: luați, mâncați. Acesta este cuvântul pe care-l șoptește constant preotul lui Isus atunci când se îngrijește de poporul său credincios; luați și mâncați, luați și beți… Și astfel viața noastră sacerdotală se dăruiește în slujire, în apropierea de poporul credincios al lui Dumnezeu… care mereu, mereu obosește.

Acum aș vrea să împărtășesc cu voi câteva oboseli asupra cărora am meditat.

Există aceea pe care o putem numi „oboseala oamenilor, oboseala mulțimilor”: pentru Domnul, ca pentru noi, era epuizantă – o spune Evanghelia – dar este o oboseală bună, o oboseală plină de roade și de bucurie. Oamenii care îl urmau, familiile care îi aduceau pe copiii lor pentru ca să-i binecuvânteze, cei care au fost vindecați, care veneau cu prietenii lor, tinerii care se entuziasmau de Rabbi…, nu-i lăsau nici măcar timp pentru a mânca. Însă Domnul nu se supăra să stea cu oamenii. Dimpotrivă: părea că se încărca (cf. Evangelii gaudium, 11). Această oboseală în mijlocul activității noastre este de obicei un har care este la îndemâna noastră a tuturor preoților (cf. Ibid., 279). Ce lucru frumos este acesta: oamenilor le place, doresc și au nevoie de păstorii lor! Poporul credincios nu ne lasă fără activitate directă, cu excepția cazului în care unul se ascunde într-un birou sau merge prin oraș cu geamurile întunecate. Și această oboseală este bună, este o oboseală sănătoasă. Este oboseala preotului care are mirosul oilor…, dar cu zâmbetul unui tată care îi contemplă pe copiii săi sau pe nepoții săi. Nu are nimic de-a face cu aceia care preferă parfumuri scumpe și te privesc de departe și de sus (cf. Ibid., 97). Suntem prietenii Mirelui, aceasta este bucuria noastră. Dacă Isus paște turma în mijlocul nostru, nu putem să fim păstori cu fața acră, plângăcioși, nici, ceea ce este mai rău, păstori plictisiți. Mirosul de oi și zâmbetul de părinți… Da, foarte obosiți, dar cu bucuria celui care îl ascultă pe Domnul său care spune: „Veniți, binecuvântații Tatălui meu” (Mt 25,34).

Există și aceea pe care o putem numi „oboseala dușmanilor”. Diavolul și adepții săi nu dorm și, dat fiind faptul că urechile lor nu suportă Cuvântul lui Dumnezeu, muncesc neobosit pentru a o reduce la tăcere sau a-l bâjbâi. Aici oboseala de a-i înfrunta este mai dificilă. Nu numai că e vorba de a face binele, cu toată truda pe care o comportă acest lucru, ci trebuie apărată turma și să ne apărăm pe noi înșine de rău (cf. Evangelii gaudium, 83). Cel rău este mai viclean decât noi și este capabil să demoleze într-un moment ceea ce am construit cu răbdare timp îndelungat. Aici trebuie cerut harul de a învăța să neutralizăm – este o obișnuință importantă: a învăța să neutralizăm -: să neutralizăm răul, să nu smulgem neghina, să nu pretindem să apărăm ca superoameni ceea ce numai Domnul trebuie să apere. Toate acestea ajută să nu lăsăm să ne cadă brațele în fața mărimii fărădelegii, în fața batjocurii celor răi. Cuvântul Domnului pentru aceste situații de oboseală este: „Aveți curaj, eu am învins lumea!” (In 16,33). Și acest cuvânt ne va da forță.

Și în cele din urmă – ultima pentru ca această omilie să nu vă obosească prea mult – există și „oboseala de noi înșine” (cf. Evangelii gaudium, 277). Este probabil cea mai periculoasă. Pentru că celelalte două provin din faptul de a fi expuși, de a ieși din noi înșine pentru a unge și a activa (suntem cei care se îngrijesc). În schimb această oboseală este mai auto-referențială: este dezamăgirea de noi înșine dar nu privită în față, cu bucuria senină a celui care se descoperă păcătos și nevoiaș de iertare, de ajutor: acesta cere ajutor și merge înainte. Este vorba despre oboseala care dă „voința de a nu voi”, faptul de a fi jucat totul și apoi a regreta usturoiul și cepele din Egipt, faptul de a se amăgi cu iluzia de a fi altceva. Această oboseală îmi place s-o numesc „flirtare cu mondenitatea spirituală”. Și atunci când unul rămâne singur, își dă seama de câte sectoare ale vieții au fost impregnate de această mondenitate și chiar avem impresia că nicio baie n-o poate curăța. Aici poate să fie o oboseală rea. Cuvântul din Apocalips ne arată cauza acestei oboseli: „Știu că ai răbdare și că ai suferit pentru numele meu și n-ai obosit. Însă am ceva împotriva ta: ai părăsit iubirea ta cea de la început” (2,3-4). Numai iubirea dă odihnă. Ceea ce nu se iubește, obosește rău și pe parcurs obosește și mai rău.

Imaginea cea mai profundă și misterioasă a modului în care Domnul tratează oboseala noastră pastorală este aceea că „iubindu-i pe ai săi…, până la sfârșit i-a iubit” (In 13,1): scena spălării picioarelor. Îmi place s-o contemplu ca spălarea urmării. Domnul purifică urmarea însăși, El se „implică” (Evangelii gaudium, 24), ia asupra sa personal să curețe orice pată, acel smog monden și unsuros care s-a lipit pe drumul pe care l-am parcurs în numele său.

Știm că în picioare se poate vedea cum merge tot trupul nostru. În modul de a-l urma pe Domnul se manifestă cum merge inima noastră. Rănile de la picioare, entorsele și oboseala sunt semn al modului în care l-am urmat, ce drumuri am parcurs pentru a căuta oile sale pierdute, încercând să conducem turma la pășuni verzi și la ape liniștite (cf. Ibid., 270). Domnul ne spală și ne purifică de tot ceea ce s-a acumulat pe picioarele noastre pentru a-l urma. Și acest lucru este sacru. Nu permite ca să rămână pătat. Așa cum rănile de război El le sărută, tot așa murdăria de la muncă El o spală.

Urmarea lui Isus este spălată de Domnul însuși pentru ca să ne simțim în măsură să fim „bucuroși”, „plini”, „fără frică și fără vină” și astfel să avem curajul de a ieși și a merge „până la marginile pământului, în toate periferiile”, să ducem această veste bună celor mai abandonați, știind că „El este cu noi în toate zilele până la sfârșitul lumii”. Și vă rog, să cerem harul de a învăța să fim obosiți, dar obosiți bine!

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 02.04.2015
Publicarea pe acest sit: 02.04.2015
Etichete: ,

Lasă un răspuns